† Vincențiu

Prin harul lui Dumnezeu

Episcopul Sloboziei și Călărașilor

Iubitului meu cler și popor,

Har și pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru,

Iar din parte-mi, arhierești binecuvântări!

Dreptmăritori creștini,

Hristos a Înviat!

Relatările celor patru Evangheliști despre Învierea Mântuitorului Iisus Hristos au fost scrise în cursul celei de-a doua jumătăți a secolului I, adică între anii 50 – 100 ai erei creștine. Evangheliile sunt opera generației care a trăit evenimentul, generația Apostolilor și contemporanilor lor. Ele atestă credința comunității creștine din Ierusalim, încă din primele zile ale existenței sale.

Duhul în care au fost scrise Sfintele Evanghelii e bine ilustrat de Sfântul Evanghelist Luca, cel care scrie în prologul Evangheliei sale: „Deoarece mulți au încercat să alcătuiască o istorisire despre faptele deplin adeverite între noi, așa cum ni le-au lăsat cei ce L-au văzut de la început și au fost slujitori ai Cuvântului, am găsit și eu cu cale, preaputernice Teofile, după ce-am urmărit toate cu de-amănuntul de la început, să ți le scriu pe rând” (Lc 1, 1-3).

Fiecare din cele patru Evanghelii cuprinde în ultimul capitol o istorisire despre Învierea Mântuitorului Hristos. Nici una din aceste istorisiri evanghelice nu se încheie cu moartea și cu punerea în mormânt a Domnului. Vestea cea Bună este concentrată în crezul incipient al Bisericii, redat de Sfântul Luca în Evanghelia sa: „cu adevărat (într-adevăr, în mod real) a înviat Domnul și i S-a arătat lui Simon” (Luca 23, 34). Este o formulă care a dat naștere, în tradiția creștin-ortodoxă, salutului pascal: „Hristos a înviat! – Adevărat a înviat!”.

Învierea Mântuitorului Hristos din morți a fost diferită de toate celelalte învieri menționate în Sfânta Scriptură. În Noul Testament, învierea lui Lazăr, a fiicei lui Iair și a fiului văduvei din Nain sunt descrise ca reveniri la viața și la existența obișnuită; nu se spune nicăieri că ei au fost preaslăviți și că nu ar mai fi murit niciodată. Mântuitorul Hristos, în schimb, este prezentat ca fiind Biruitorul morții, Cel Care S-a reîntors nemuritor întru slavă și putere.

Noul Testament nu pretinde că cineva a fost martorul ocular al Învierii și de aceea nici nu încearcă să o descrie, după cum face Evanghelia apocrifă a lui Petru. Această scriere apocrifă înmulțește detaliile Învierii pentru a impune adevărul Învierii în chip demonstrativ, după puterea de înțelegere a „acestei lumi”. Ea pretinde că descrie – la modul fotografic – chiar Învierea în sine, transformându-o într-un fenomen miraculos petrecut chiar aici, pe pământ, fenomen pe care femeile și străjerii l-au văzut cu ochii lor și care i-a convins deplin. Această eroare va fi reluată de o iconografie decadentă, care nu ezită să ni-L arate pe Iisus ieșind din mormânt.

Autorii scrierilor Noului Testament nu oferă nicăieri o descriere a Învierii propriu-zise: Învierea în sine nu a avut martori omenești. Este o taină, asemenea creației la care omul nu a participat. Este o taină care-i aparține în exclusivitate lui Dumnezeu. Învierea a început în iad! Sfântul Petru ne învață  „Că și Hristos o singură dată a suferit moartea pentru păcate, El, Cel drept pentru cei nedrepți, ca să ne aducă pe noi la Dumnezeu, omorât în trup, dar viu făcut în duh, întru care (duh) pogorându-Se, le-a propovăduit și duhurilor ținute-n închisoare, celor ce odinioară fuseseră neascultătoare, atunci când îndelunga – răbdare a lui Dumnezeu aștepta, în zilele lui Noe, pe durata pregătirii corabiei în care puține suflete, anume opt, s-au mântuit prin apă” (1 Petru 3, 18-20).

Ca orice martori sinceri și adevărați, Sfinții Evangheliști și Sf. Apostol Pavel ne dau mărturii despre arătările Domnului înviat, care, întregindu-se și confirmându-se unele pe altele, diferă în multe dintre amănunte. Fiecare din ei are, cu adevărat, punctul său de vedere, luminat de Duhul Sfânt, vrând să facă să reiasă mai mult un aspect sau altul, care l-a impresionat mai mult pe autorul respectiv. E cu atât mai greu să reconstituim șirul faptelor, după o riguroasă ordine cronologică, cu cât acest context, prin însăși natura sa, preschimbă cadrul normal spațio-temporal în interiorul căruia evenimentele se înlănțuiesc și se desfășoară în mod obișnuit. Totuși faptele principale se desprind cu claritate.

Mărturiile referitoare la evenimentul Învierii Mântuitorului Hristos sunt diferite și multiple, răspândite în toate scrierile Noului Testament. Apostolul Pavel citează mărturisirea de credință a Bisericii timpurii, amplificând-o cu o listă a martorilor Învierii Domnului cărora El Însuși li „S-a arătat, S-a făcut văzut, S-a revelat”. Aceste persoane menționate în lista sa L-au întâlnit pe Domnul înviat, – nu are importanță în care moment -, iar cea mai mare parte dintre ele trăiau încă și puteau să fie întrebate în anii 53-55 d. Hr., de cei ce doreau să verifice această mărturie. Iată acest text:

„Căci v-am dat, întâi de toate, ceea ce și eu am primit,

că Hristos a murit pentru păcatele noastre

după Scripturi;

și că a fost îngropat,

și că a înviat a treia zi,

după Scripturi;

și că S-a arătat lui Chefa, apoi celor doisprezece.

În urmă, S-a arătat deodată la peste cinci sute de frați, dintre care cei mai mulți trăiesc până astăzi, iar unii au și adormit; După aceea S-a arătat lui Iacov, apoi tuturor apostolilor; iar la urma tuturor, ca unui născut înainte de vreme, mi S-a arătat și mie” (1 Cor 15, 3- 8).

Textul din 1 Corinteni 15, 3-5 este un compendiu catehetic, esența Crezului apostolic ce s-a dezvoltat în contextul vieții și mărturisirii Bisericii timpurii. Mântuitorul  Hristos înviat restabilește prin intermediul arătărilor Sale post-pascale comuniunea cu apostolii (și cu ceilalți credincioși); le face cunoscute Învierea și viața Sa nouă, îi instituie ca martori ai Învierii și ca mesageri ai Evangheliei. Evenimentul decisiv îl constituie, așadar, Învierea Sa, însă numai datorită manifestărilor sau arătărilor Sale ea este cunoscută de ucenici și astfel poate fi vestită.

Arătările sunt manifestări ale lui Hristos înviat, care au schimbat viața celor care au avut privilegiul să se învrednicească și să se bucure de ele.  Aceste arătări pascale se deosebesc de contemplarea sau vederea duhovnicească a lui Hristos (de exemplu cazul Sfântului Arhidiacon Ștefan sau al sfinților isihaști). Arătările de după Înviere ale lui Hristos, având trupul înduhovnicit și transfigurat, sunt percepute de ucenici în mod fizic. Prin intermediul cuvintelor și gesturilor săvârșite de Domnul, ei Îl întâlnesc în mod personal, trăiesc experiența arătării Sale înviat.

Iubiți credincioși,

Învierea, la fel ca și crearea lumii, este o taină și rămâne tainică din respect față de libertatea noastră. Domnul înviat nu se impune prin constrângerea libertății noastre de a-L accepta. El nu se arată după puterile lumii acesteia, ci se descoperă celor care Îl primesc cu dragoste. Nu învierea provoacă credința, ci credința permite învierii să se manifeste. Iisus ne cheamă cu blândețe, după cum a chemat-o pe Maria Magdalena: doar atunci „ea s-a întors” (Ioan 20, 16) și L-a recunoscut.

Sfântul Luca descrie cum întâlnirea cu Mântuitorul Hristos înviat i-a schimbat pe cei doi pelerini în drum spre Emaus. Istorisirea acestei întâlniri descrie transformarea unei stări de nefericire în fericire; la început ucenicii sunt „triști” (Lc 24, 17), speranța lor s-a pierdut odată cu moartea lui Iisus (Lc 24, 21), iar în cele din urmă, descoperă că inima lor ardea (Lc 24, 32) și se întorc fericiți la Ierusalim pentru a vesti celorlalți ucenici Învierea (Lc 24, 33). De asemen ea această istorisire descrie însă și trecerea de la necunoaștere la cunoaștere: la început ucenicii merg alături de Iisus fără să-L cunoască, deoarece ochii lor erau ținuți să nu-L cunoască (Lc 24, 16), relatarea încheindu-se când li se deschid ochii și-L recunosc pe Iisus la frângerea pâinii (Lc 24, 31; cf. 24, 25). Momentul „recunoașterii” coincide, de altfel, cu trecerea de la nefericire la fericire. Ucenicii regăsesc bucuria de a trăi, deoarece Îl recunosc pe Mântuitorul Hristos înviat, prezent în momentul frângerii pâinii. În acest moment al frângerii pâinii, Iisus dispare, pentru a ne arăta că, după Înviere, El rămâne prezent în Sfânta Euharistie, în Duhul Sfânt, în Sfintele Taine ale Bisericii.

Învierea Mântuitorului nu înseamnă reanimarea unui trup fără viață, adică un mort ce revine la viața în care se găsea înainte de a muri. Învierea Mântuitorului Hristos răstoarnă în mod radical aceste condiții. Învierea Sa cu trupul transfigurat este reală, de aceea se lasă atins de Toma, mănâncă cu ucenicii și, cu toate acestea, trupul Său este diferit.   ne spune că S-a arătat „sub o altă formă”, în așa fel încât Maria Magdalena Îl consideră grădinarul, iar pelerinii de la Emaus – un călător neinformat despre ultimele evenimente care avuseseră loc la Ierusalim. Mântuitorul înviat transformă timpul și spațiul, acestea devenind moduri ale întâlnirii și comuniunii, deoarece dumnezeirea și umanitatea s-au unit în mod definitiv în Persoana Sa, astfel încât umanul să fie îndumnezeit și transfigurat, pătruns de lumina inefabilă a dumnezeirii și mediu iradiant al acesteia. „Așa cum fierul, ajuns în contact cu focul, ia culoarea acestuia, tot așa și trupul (cu alte cuvinte lumea creată), după ce a primit în ea pe Cuvântul îndumnezeitor, este eliberată de stricăciune. Astfel, Mântuitorul Hristos a reînnoit firea noastră pentru a o elibera de moarte” (Sf. Chiril al Alexandriei, Omilie la Luca, V, 19).

 Dreptmăritori creștini,

În lumea noastră alienată și căzută moartea domnește pretutindeni, iar conflictele, războaiele dintre popoare și războiul din noi înșine, ne reamintesc prezența ei atotputernică. Despărțirea, tristețea, dispariția celor ce ne iubesc, tragediile atât de crunte ale istoriei și ura față de sine și față de alții sunt realitățile epocii pe care o trăim. Aceste situații grele prin care trece omenirea de astăzi pot fi depășite numai dacă avem încredere și nădejde în Domnul Iisus Hristos Cel înviat și dacă ne hotărâm să trăim ca fii ai Învierii. Hristos a înviat, moartea spirituală a fost învinsă și a rămas doar vălul întins al iubirii. Atunci, în adâncul ființei noastre, orice neliniște existențială devine încredere și Iisus Hristos înviat vine în întâmpinarea noastră ca să ne dăruiască pacea și bucuria lăsată ucenicilor Săi, și prin ei nouă tuturor până la sfârșitul veacurilor.

Pacea de care avem nevoie atât de mult astăzi este darul Întrupării și Învierii lui Dumnezeu în istorie, cel mai mare dar făcut oamenilor și la care ne invită să colaborăm, fericindu-i pe „făcătorii de pace, pentru că ei sunt fiii lui Dumnezeu” (Matei 5, 9). Înțelepții poporului ales spun că lumea se sprijină pe trei lucruri: „pe dreptate, adevăr și pace”. Pe toate acestea ni le-a făcut cunoscute Iisus Hristos, Mesia lui Israel și Fiul lui Dumnezeu întrupat. Iar Sfântul Iacov ne învață că „roada dreptății se seamănă întru pace de cei ce lucrează pacea” (Iacov 3, 18). Pe Iisus Hristos, Sfântul Apostol Pavel îl numește „Pacea noastră”, „El Care a făcut din cele două lumi (cea păgână și cea evreiască) una, surpând peretele din mijloc al despărțiturii, desființând vrăjmășia în trupul Său, legea poruncilor și învățăturile ei, ca întru Sine pe cei doi să-i zidească într-un singur om nou și să întemeieze pacea” (Efeseni 2, 14-15). „Căci în El (în Iisus Hristos) a binevoit Dumnezeu să sălășluiască toată plinătatea. Și printr-Însul toate cu Sine să le împace, fie pe cele de pe pământ, fie pe cele din ceruri, făcând pace prin El, prin sângele crucii Sale” (Coloseni 1, 20).

Însă pacea nu este numai un dar al lui Dumnezeu, ea este și o lucrare și responsabilitate a oamenilor, o datorie sfântă a oamenilor credincioși. Dumnezeu nu ne poate dărui pacea dacă nu ne-o dorim, dacă nu ne pregătim să o primim și dacă nu suntem responsabili. Psalmistul David acordă celui care promovează înțelegerea între oameni titlul de „Iș șhalom”, adică „Om al păcii” (cf. Psalmul 36, 37). Iată de ce Psalmul 36 descrie situația dreptului într-o lume nedreaptă, iar psalmistul propune omului credincios idealul blândeții: „Cei blânzi vor moșteni pământul și se vor desfăta de mulțimea păcii” (Psalmul 36, 11) și amintește că „omul păcii va avea urmași”, adică va avea un viitor (Psalmul 36, 37).

Potrivit învățăturii Sfintei Scripturi, pacea înseamnă mai mult decât lipsa războiului; este sănătate, bucurie, răsplată duhovnicească și materială, împăcare cu tine însuți, cu ceilalți semeni, o viață trăită în deplin respect față de lumea creată, o viață care merită trăită. Cartea Macabeilor din Vechiul Testament ne oferă o descriere idilică a păcii, visul tuturor oamenilor de pe pământ: „Iudeii își lucrau pământul în pace și pământul dădea roadele sale, și pomii din câmpie fructele lor. Bătrânii ședeau în piețe, toți vorbind laolaltă despre cele bune. Simon Macabeul a făcut pace în toată țara și Israel s-a bucurat cu bucurie mare. Și fiecare stătea sub vița sa și sub smochinul său și nu era cine să-i înfricoșeze” (1 Macabei 14, 8-9 și 11-12).

Omul păcii este făcător de pace, întrucât el însuși a dobândit pacea cu sine însuși, împlinind învățătura Domnului rezumată în porunca nouă a iubirii lui Dumnezeu și a semenilor. Sfântul Grigorie de Nyssa ne învață: „Făcătorul de pace este cel ce dă pace altuia. Însă n-ar împărtăși-o cineva altuia, dacă n-ar avea-o el însuși. Domnul voiește, așadar, mai întâi să fii tu însuți plin de bunătățile păcii, apoi să dai din bine și celor lipsiți”.

Iubiți fii duhovnicești,

În această nădejde de a fi oameni ai păcii și făcători de pace, în cursul acestui an, Sfânta noastră Biserică ne îndeamnă să conștientizăm și rolul, puterea și importanța rugăciunii în viața noastră. Și acest timp de urcuș duhovnicesc al Sfântului și Marelui Post a fost un pedagog iscusit al rugăciunii, al faptelor bune și al trăirii păcii.

Lunga perioadă de peste doi ani de încercări și suferințe nu s-a încheiat, spectrul războiului înfricoșând sufletele puțin credincioșilor. Această criză prelungită, la care se adaugă și seceta ce se prefigurează în mănoasa câmpie a Bărăganului, sunt semnale de alarmă care ne îndeamnă să reflectăm la sfânta noastră credință ortodoxă, care ne înnobilează sufletele și trupurile și ne susține în aceste mari încercări.

Căci darul păcii, primit de la Mântuitorul Iisus Hristos, Cel Înviat, ne dă nădejde, încredere și curaj în călătoria pe care o săvârșim pe cărările vieții noastre.

În pace dar, să ne unim vocile și să vestim Învierea lui Hristos și celor deznădăjduiți, a celor care se complac în întunericul păcatelor și morții.

Să înmulțim faptele cele bune de care este atâta nevoie în această lume alienată de necredință și mândrie demonică, iar lumina pe care Învierea Mântuitorului Iisus Hristos ne-o dăruiește ne va călăuzi și vom birui pe viclenii și fățarnicii care uneltesc împotriva fiilor lui Dumnezeu, a fiilor păcii, creștinii ortodocși.

În această zi plină de dar și har, care strălucește de lumina Sfintei Învieri, vă binecuvintez pe toți și vă urez să aveți pace, multă credință și nădejde, sănătate și bunăsporire, rugând pe Mântuitorul Iisus Hristos, Cel Înviat din morți, să vă dăruiască cele ce sunt de folos sufletelor și trupurilor voastre.

 Adevărat a Înviat Domnul!

Al vostru arhipăstor, stăruitor în rugăciune către Mântuitorul Iisus Hristos, Cel Înviat pentru pace și bunăvoire,

Preasfințitul Părinte Episcop VINCENȚIU

Episcopul Sloboziei și Călărașilor