† VINCENŢIU

Prin harul lui Dumnezeu

Episcopul Sloboziei şi Călăraşilor

Iubitului meu cler şi popor, har şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, iar din parte-mi, arhiereşti binecuvântări !

 „Iosif, bărbatul ei, drept fiind […], a făcut precum i-a poruncit lui îngerul Domnului” (Matei 1, 19 şi 23)

Dreptmăritori creştini,

Sfintele Evanghelii şi învăţătura de credinţă ortodoxă afirmă că Fecioara Maria l-a zămislit pe Domnul Iisus „de la Duhul Sfânt”, adică prin puterea şi lucrarea lui Dumnezeu (cf. Matei 1, 25). Dreptul Iosif a fost înştiinţat apoi printr-un vis, de către îngerul Domnului, că Fecioara Maria este însărcinată, iar în urma descoperirii voii lui Dumnezeu, Iosif a acceptat să o ducă în casa sa pe Fecioara Maria, recunoscându-l pe Pruncul Iisus în faţa legii ca propriul fiu. Din acest motiv, tradiţia creştină foloseşte pentru el apelativul de „tată adoptiv” al Domnului Iisus: „fiind, precum se socotea, fiul lui Iosif” (cf. Luca 3, 23). Oamenii credeau că Iisus este fiul lui Iosif, însă, în realitate, era Fiul lui Dumnezeu.

Datele oferite de Sfintele Evanghelii în legătură cu Dreptul Iosif sunt puţine, însă, atâtea câte sunt ele, ne permit să intuim măreţia acestui om, chemat de Dumnezeu să colaboreze atât de direct la taina mântuirii noastre. Ele ne spun că Iosif era descendent al regelui David şi că locuia într-un cătun din Galileea, numit Nazaret. Potrivit unei tradiţii iudeo-creştine foarte vechi, consemnată în mod particular de o scriere intitulată Protoevanghelia lui Iacov, în secolul II d. Hr., Iosif, din neamul lui David, era de loc din Betleem, iar în momentul când Dumnezeu i-a poruncit prin vedenie îngerească să o ia pe Maria în casa sa, era văduv şi înaintat în vârstă. Din căsătoria anterioară Iosif a avut patru băieţi şi două fete pe care îi întreţinea singur. Astfel Protoevanghelia lui Iacov ne explică cine sunt aşa-zişi „Fraţi ai Domnului” despre care ne vorbesc Sfintele Evanghelii. Sunt fiii lui Iosif dintr-o căsătorie anterioară. Iosif a luat-o pe Maria la casa sa, ca să o ocrotească şi s-o ajute să-şi păstreze votul fecioriei.

În aceste împrejurări, la Nazaret fiind, „îngerul Gavriil a fost trimis către o fecioară logodită cu un bărbat, care se chema Iosif, din casa lui David, iar numele fecioarei era Maria” (Luca 1, 26-27).  Iosif este prezentat ca fiind descendent al regelui David, logodit cu o Fecioară, devenită purtătoarea Tainei Întrupării lui Dumnezeu. Prin puterea şi lucrarea Duhului Sfânt, Maria a zămislit un Fiu „care Fiul celui Preaînalt se va chema” (Luca 1, 32). Pentru a-i confirma acest eveniment extraordinar, îngerul o încredinţează şi de faptul că verişoara sa, Elisabeta, deşi stearpă, aştepta un fiu. Maria a plecat imediat în vizită la rudenia sa, iar la întoarcerea la Nazaret, fiind deja în a treia lună de sarcină, semnele acesteia erau vizibile. „Iar Iosif, bărbatul ei, drept fiind şi nevrând s-o dea în vileag, a vrut s-o lase pe ascuns” (Matei 1, 19). Iosif nu ştia cum să se comporte în faţa maternităţii miraculoase a Mariei şi, de aceea, căuta un răspuns la frământările sale sufleteşti legate de sarcina Fecioarei, şi totodată o cale de a ieşi dintr-o situaţie dificilă. Iosif era un om al virtuţii, drept înaintea lui Dumnezeu, care avea conştiinţa nevredniciei sale, iar în smerenia sa el a crezut că nu trebuie să participe din proprie iniţiativă la o taină la care nu fusese chemat. De aceea, nu se simte îndreptăţit să pună nume pruncului nou-născut şi consideră că este mai bine să nu se căsătorească cu Maria şi să o părăsească în ascuns. Dreptul Iosif reacţionează asemenea tuturor drepţilor despre care ne vorbeşte Sfânta Scriptură: asemenea lui Moise, care şi-a scos încălţămintea din picioare şi se considera nevrednic şi incapabil să meargă în Egipt şi să-i elibereze pe fraţii săi (cf. Ieşire 3, 5, 11; 4, 1, 10); asemenea proorocului Isaia care, cutremurat fiind de arătarea lui Dumnezeu cel întreit Sfânt, se considera un biet om cu buze necurate (Isaia 5, 3-5); asemenea proorocului Ieremia, care, chemat fiind de Dumnezeu pentru o misiune specială, se considera prea tânăr şi şovăielnic, neştiind ce să vorbească (Ieremia 1, 4-6); asemenea Elisabetei, care se întreba de ce a trebuit să vină Maica Domnului în vizită la ea (Luca 1, 43); asemenea sutaşului din Evanghelie, care exclama: „Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul casei mele” (Matei 8, 8); asemenea lui Petru, care spune: „Doamne, ieşi de la mine că sunt om păcătos” (Luca 5, 9). Asemenea tuturor acestor Drepţi, Iosif intenţiona să se retragă din faţa manifestării măreţiei lui Dumnezeu, deoarece se considera un biet om, sărman, căruia nu este vrednic să i se descopere Dumnezeu.

Dar, iată că îngerul Domnului i s-a arătat în vis grăind: „Iosife, fiul lui David, nu te teme s-o iei pe Maria, drept femeia ta, fiindcă ceea ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt; ea va naşte Fiu, Căruia tu îi vei pune numele Iisus, căci El va mântui pe poporul Său de păcatele lor” (Matei 1, 20-21). Trezindu-se din somn, Iosif a făcut aşa cum i-a poruncit îngerul, şi a luat-o la sine pe Maria, acceptând astfel taina maternităţii şi responsabilităţile ce decurgeau din aceasta. Cu adevărat, Dreptul Iosif s-a comportat ca un descendent al casei regale a lui David, ca fiu al lui David, nu numai după trup, ci şi prin credinţă, sfinţenie şi evlavie. De aceea, Dumnezeu l-a privit pe Dreptul Iosif ca pe un alt David, un om după inima Sa, căruia i-a arătat cele mai adânci şi ascunse ale înţelepciunii Sale, taina pe care n-a cunoscut-o niciunul din mai marii acestei lumi. Dreptului Iosif i-a fost dat să vadă şi să audă, dar şi să poarte, să călăuzească, să îmbrăţişeze, să sărute, să hrănească şi să păzească pe Fiul lui Dumnezeu întrupat. El I-a pus numele Iisus Pruncului, asumându-şi astfel paternitatea copilului, iar, din punct de vedere legal şi juridic, Iisus a devenit membru al familiei sale, înscris în descendenţa sa, moştenind titlul mesianic de „Fiu al lui David”. Numele Iisus se referă atât la identitatea persoanei, cât şi la vocaţia şi misiunea ei: El va mântui poporul de păcate. Originea dumnezeiască a lui Iisus şi misiunea Sa mântuitoare sunt concentrate în numele Iisus.

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

După aproape trei luni, Iosif împreună cu Maria au trebuit să meargă din Nazaretul Galileei în Betleemul Iudeei, datorită unui recensământ al populaţiei, poruncit de împăratul Octavian Augustus, ca să se facă în toate provinciile imperiului. Din acest motiv, Iosif, fiind de loc din Betleem, a trebuit să meargă în localitatea sa de naştere pentru a fi înscris în registrele pentru evidenţa populaţiei, împreună cu Maria, femeia sa. În timp ce Iosif şi Maria se aflau în Betleem, s-a împlinit sorocul, iar Maria a dat naştere unui fiu „pe care L-a înfăşat, şi L-a culcat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru ei” (Luca 2, 7). Din acest moment, Iosif a fost martorul revelaţiei lui Dumnezeu făcută păstorilor, iar, mai târziu, a închinării magilor, veniţi din îndepărtatul Orient, călăuziţi de arătarea unei stele minunate. Iar magii „intrând în casă, au văzut pe Prunc împreună cu Maria, mama Lui, şi căzând la pământ, s-au închinat Lui” (Matei 2, 11).  Deşi Iosif nu este amintit în acest episod, cu siguranţă a fost prezent la eveniment. După opt zile de la naşterea pruncului, Acesta a fost circumcis, potrivit Legii lui Moise, iar Iosif i-a pus numele Iisus, după cum îi arătase îngerul Domnului în vis. Apoi, la patruzeci de zile, Iosif şi Maria l-au prezentat pe noul născut Domnului în Templul din Ierusalim în prezenţa bătrânului Simeon, care a proorocit că, deşi Pruncul va stârni împotriviri, El va fi „lumina neamurilor păgâne şi slava poporului Israel” (Luca 2, 32). După închinarea Pruncului la Templul din Ierusalim, evanghelistul Luca ne relatează că s-au întors în Galileea, în localitatea Nazaret.

Sfânta Familie a rămas la Betleem o perioadă de timp care nu este clar determinată, după care, potrivit evanghelistului Matei, au fost înştiinţaţi în vis de înger să ia pruncul şi să fugă în Egipt, deoarece Irod poruncise să fie ucişi toţi pruncii din Betleem, de doi ani şi mai puţin. Astfel, Irod a vrut să scape de „Cel ce S-a născut rege al iudeilor”.

Asemenea Patriarhului Iosif care a fost vândut de fraţii săi din invidie şi dus în Egipt, dreptul Iosif a trebuit să fugă în Egipt de ura regelui Irod. Amândurora, şi Patriarhului Iosif şi Dreptului Iosif, Dumnezeu li S-a arătat în vis şi i-a chemat să îndeplinească o misiune sfântă. Patriarhul Iosif a adus grâu din Egipt şi i-a scăpat de foamete nu numai pe fraţii săi, ci lumea întreagă, iar Dreptul Iosif de mai târziu a primit spre pază Pâinea Vieţii, Care S-a pogorât din cer, atât pentru Sine, cât şi pentru viaţa lumii.

După o perioadă de exil în Egipt, care nu este precizată ca timp, au primit din nou înştiinţare de la înger să se întoarcă în pământul lui Israel, deoarece prigonitorul Irod murise. Sfânta Familie s-a stabilit la Nazaret unde Iisus a crescut până la începutul activităţii Sale publice: „iar Copilul creştea şi se întărea cu duhul, plin de înţelepciune; şi harul lui Dumnezeu era peste El” (Luca 2, 40).

Iubiţi fii duhovniceşti,

Sfintele Evanghelii rezumă în aceste puţine cuvinte perioada copilăriei lui Iisus, în timpul căreia, viaţa Lui a fost în aparenţă obişnuită, pregătindu-se pentru misiunea Sa. Un singur moment iese din această normalitate şi este descris de evanghelistul Luca. La vârsta de doisprezece ani i-a însoţit pe părinţii după trup, Iosif şi Maria, la Ierusalim, pentru a sărbători Paştele. După ce s-a terminat sărbătoarea, părinţii l-au scăpat din vedere, şi au trebuit să-L caute o zi întreagă printre pelerini. Copilul Iisus rămăsese la Ierusalim, în zona Templului, fără ca Iosif şi Maria să-şi fi dat seama, pentru a participa la discuţiile purtate de învăţătorii evrei în legătură cu Legea lui Moise. Părinţii l-au găsit după trei zile de căutări, „aşezat în mijlocul învăţătorilor de Lege”. Maria L-a întrebat: „Fiule, de ce ne-ai făcut nouă aşa? Iată, tatăl Tău şi eu Te-am căutat îngrijoraţi” (Luca 2, 48). Răspunsul lui Iisus este surprinzător, ca şi comportamentul Său: „De ce era să mă căutaţi? Nu ştiaţi că în cele ale Tatălui Meu trebuia să fiu?” (Luca 2, 49). Părinţii au rămas muţi de uimire. Iisus se află într-o relaţie unică şi specială cu Dumnezeu: Dumnezeu este Tatăl Său, iar El este Fiul Lui întrupat. Legătura Domnului Iisus cu familia Sa după trup este subordonată uneia mai înalte, aceea de a fi din veşnicie „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”. Deşi Iisus Îl cheamă pe Dumnezeu „Tatăl Său”, faţă de părinţii după trup, Iosif şi Maria, El „le era supus” (Luca 2, 52). Maria şi Iosif, ca părinţi trupeşti ai lui Iisus, au încercat să înţeleagă sensul vieţii Lui, dar şi al lor, conştienţi fiind că Iisus nu era un prunc oarecare, ci Fiul Unul – Născut din veşnicie, pe care Dumnezeu L-a trimis în lume ca să îndeplinească o misiune unică, aceea de a le descoperi oamenilor calea vieţii veşnice.

Dreptmăritori creştini,

În evlavia noastră, Dreptul Iosif, este socotit ocrotitorul duhovnicesc al familiilor de muncitori, care trăiesc din plata muncii lor, ca unul ce şi-a hrănit şi el Sfânta sa Familie, din rodul muncii sale.

În ultima remarcă a Noului Testament asupra vieţii Dreptului Iosif aflăm ceva cu totul impresionant: „Şi (Iisus) a coborât cu ei şi a venit la Nazaret şi le era supus…Şi Iisus sporea cu înţelepciunea şi cu vârsta, şi cu harul lui Dumnezeu şi la oameni” (Luca 2, 51-52). Cu alte cuvinte, Fiul lui Dumnezeu a fost crescut la fel ca orice copil, dezvoltându-se pe zi ce trece: îndeletnicindu-se cu lucrurile practice şi morale ale vieţii, cu formarea caracterului pe măsura creşterii în vârstă a trupului, „sporea în trup şi arătarea dumnezeirii, arătând tuturor că era Dumnezeu în trup” (cf. Sf. Atanasie cel Mare, Trei cuvinte împotriva elinilor, pp. 383-384). În timp ce Fiul lui Dumnezeu a asumat firea umană în pântecele Fecioarei, Iosif a fost cel ce i-a pus numele Iisus, descoperit de înger, asumându-şi astfel paternitatea legală, şi, cu toate că ştia că nu este tatăl Său natural, totuşi s-a comportat ca un părinte adevărat. Iosif L-a învăţat pe copilul Iisus să lucreze, punându-şi amprenta asupra formării caracterului lui Iisus ca om. În patria natală, Iisus era cunoscut ca „fiul Mariei”, locuitorii recunoscând prin aceasta că ceilalţi „fraţi ai Domnului” erau fiii lui Iosif dintr-o căsătorie precedentă, iar, în afara Nazaretului, era cunoscut ca „fiul teslarului”, deoarece nu se cunoşteau aceste lucruri. Dar era cunoscut ca „fiu al teslarului” pentru că Iosif era cunoscut ca un iscusit tâmplar care lucra pentru întreţinerea familiei şi educarea fiilor. Iosif l-a învăţat pe copilul Iisus să lucreze, cum să trăiască din munca sa, în mijlocul dificultăţilor vieţii, să fie răbdător, blând şi smerit cu inima. Mare parte a vieţii Sale pe pământ Iisus a trăit-o alături de părintele Său după trup, fiind educat să preţuiască nobleţea muncii cinstite, să se simtă solidar cu oamenii care-L înconjurau, a învăţat cumpătarea şi respectul faţă de valorile pe care omul le poate realiza, fără să iasă în evidenţă prin lux sau ostentaţie.

Prin grija Sa faţă de Domnul Iisus şi Fecioara Maria, Iosif s-a făcut părtaş paternităţii lui Dumnezeu, pentru că grija sa ocrotitoare nu este altceva decât oglindirea grijii lui Dumnezeu faţă de noi oamenii. Iosif este modelul de părinte prin care Dumnezeu, Tatăl nostru cel ceresc, ne arată cum trebuie să ne creştem şi educăm fiii, aşa cum Iosif a făcut cu Iisus. Iosif l-a învăţat pe Iisus să se roage, l-a condus la şcoala elementară de pe lângă sinagogă unde a învăţat să scrie şi să citească, apoi l-a însoţit la sinagogă în fiecare zi de Sabat, iar în timpul marilor sărbători a mers împreună cu „Iisus şi mama Lui” la Templul din Ierusalim.

Taina paternităţii lui Iosif constă în faptul că adevăratul Părinte al lui Iisus este Dumnezeu Însuşi, Care L-a născut din tată fără mamă din veşnicie, şi din mamă fără tată în istorie prin puterea Duhului Sfânt. Acest paradox este evidenţiat de Sfintele Evanghelii, mai ales de evangheliştii Matei şi Luca, care remarcă în mod explicit că Iisus Domnul a fost zămislit prin puterea Duhului Sfânt. Pentru evanghelişti, aşadar, Iosif este tatăl adoptiv al lui Iisus, din încredinţarea lui Dumnezeu. Însă tot atât de adevărat este că Iisus, copil fiind, a învăţat de la Iosif să Se roage lui Dumnezeu şi să-L cheme „Avva”, Părinte, motiv pentru care trebuie să reţinem că în faţa copilului Iisus, Iosif a întrupat paternitatea lui Dumnezeu. În Cuvântarea de pe Munte, Iisus Domnul îi îndeamnă pe ucenicii Săi să ia aminte la modelul de iubire necondiţionată propus de Dumnezeu, pe care ei trebuie să-l aplice în existenţa lor pământească: „Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru din ceruri desăvârşit este” (cf. Matei 5, 48; Luca 6, 36). Acest model de iubire desăvârşită a fost urmat în mod exemplar de Iosif, tatăl adoptiv al Domnului Iisus. Din modul în care Mântuitorul Hristos ne vorbeşte în Evanghelii despre Dumnezeu Tatăl cel Ceresc, atât de intim şi încrezător, trebuie să deducem că acesta se datorează şi experienţei de viaţă pe care Iisus a trăit-o alături de Iosif, părintele Său după trup. Dreptul Iosif rămâne pentru noi un bărbat cu o vocaţie unică, un om drept care căuta în mod sincer să împlinească voia lui Dumnezeu. El a împlinit chemarea lui Dumnezeu de a fi tatăl adoptiv al Fiului Său întrupat şi logodnicul mamei – fecioare a Unicului Fiu al lui Dumnezeu.

Punându-Vă la inimă chipul luminos de soţ şi părinte al Dreptului Iosif, model atât de necesar pentru familia creştină de la începutul mileniului III, Vă adresez, iubiţi fii duhovniceşti, cuvânt de binecuvântare, de rugăciune şi nădejde, ca la Sfintele sărbători ale Naşterii Domnului şi în Noul An – 2013 să aveţi pace şi bucurii sfinte cu împliniri spirituale şi materiale.

Al vostru părinte duhovnicesc, pururi rugător către Domnul Iisus, Dumnezeul nostru, ca să dăruiască pace lumii şi sufletelor noastre mare milă.

Episcopul Sloboziei şi Călăraşilor