Pastorală la Învierea Domnului 2012

 Învierea lui Hristos, începutul unei noi umanități

VINCENŢIU

Prin harul lui Dumnezeu

Episcopul Sloboziei şi Călăraşilor

Iubitului meu cler şi popor,

har şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru,

iar din parte-mi, arhiereşti binecuvântări !

„De ce căutaţi pe cel Viu printre cei morţi?

Nu este aici, a înviat!” (Luca 24, 5-6)

 

Dreptmăritori creştini, Hristos a Înviat!

În această noapte binecuvântată de Paște, sfintele noastre biserici sunt împodobite prin prezenţa atât de numeroasă a celor ce vor să se împărtăşească de bucuria şi lumina Învierii. Toţi simţim o chemare specială, de a fi prezenţi în biserică în această noapte. Nimeni nu poate rămâne indiferent faţă de taina acestei nopţi de Înviere. Pentru că Sfânta noastră Biserică este comuniunea celor care cred şi mărturisesc că Hristos a înviat!

Învierea este un fapt care a avut loc în istorie – un fapt istoric – mărturisit şi nu inventat de cei care „dintru-început au fost slujitorii şi martorii oculari ai Mântuitorului Hristos înviat” (cf. Lc 1, 2). Este un fapt real, un eveniment istoric şi nu un mit sau un simbol creat pentru a comunica înţelesuri religioase. Sfântul Apostol Pavel spune: „Noi vă binevestim făgăduinţa făcută părinţilor, că pe aceasta Dumnezeu ne-a plinit-o nouă, copiii lor, înviindu-L pe Iisus” (FA 13, 32-33). Grija pe care Dumnezeu o are faţă de fiecare dintre noi, interesul Său faţă de noi, oamenii, s-a concretizat în mod desăvârşit, a atins punctul culminant prin învierea din morţi a Mântuitorului Iisus Hristos. La întrebarea care se naşte în minţile noastre, mai ales când trecem prin momente dramatice: „oare Dumnezeu se interesează într-adevăr de mine, îmi poartă de grijă?”, omul credincios răspunde: „da! Se interesează şi îmi poartă de grijă, pentru că Iisus a înviat cu adevărat”.

Nu poate fi tăgăduit faptul că Iisus Hristos a murit în urma unei morţi violente prin răstignirea pe cruce. Despre moartea Sa s-a scris mult şi s-au făcut chiar studii de medicină pertinente. La fel şi despre faptul că trupul său mort a fost depus în mormânt. A fost o înmormântare făcută în grabă, ne spun Sfintele Evanghelii, din cauza începerii zilei evreieşti de odihnă, şi anume Sabatul. Dar, nu s-a încheiat totul cu depunerea trupului Său în mormânt. Îndată după moartea Sa pe cruce şi punerea în mormânt, Mântuitorul Iisus Hristos S-a pogorât la iad, iar aici a început învierea. Pogorându-Se în cele mai de jos ale pământului, Iisus li s-a arătat protopărinţilor Adam şi Eva, pe care i-a ridicat din iad, împreună cu toţi Drepţii, care au trăit înainte de venirea Sa în lume. Nimeni nu L-a văzut pe Domnul înviind, dar mulţi sunt cei ce L-au văzut înviat.

 

Iubiţi fraţi şi surori întru Hristos cel înviat,

Cea mai importantă mărturie a învierii Sale este aceea a manifestărilor directe, personale, a întâlnirilor directe cu apostolii Săi, chiar în ziua învierii, şi apoi, în perioada dintre învierea şi înălţarea Sa la cer. Mărturia celor ce L-au văzut înviat are o importanţă capitală. Sfântul Pavel, în epistola adresată creştinilor din Corint, în jurul anului 51 d. Hr., aminteşte de învierea lui Iisus în felul următor: „Căci v-am dat, întâi de toate, ceea ce şi eu am primit, că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; şi că a fost îngropat şi că a înviat a treia zi, după Scripturi; şi că S-a arătat lui Chefa, apoi celor doisprezece; în urmă S-a arătat deodată la peste cinci sute de fraţi, dintre care cei mai mulţi trăiesc până astăzi, iar unii au şi adormit; după aceea S-a arătat lui Iacov, apoi tuturor apostolilor; iar la urma tuturor, ca unui născut înainte de vreme, mi S-a arătat şi mie” (1 Cor 15, 3-8).

Sfântul Luca notează (FA 1, 3) că Iisus S-a înfăţişat pe Sine „viu”, după Patima Sa. El a venit şi S-a arătat, chiar dacă uşile erau încuiate. Arătările Domnului înviat au avut scopul de a le demonstra ucenicilor realitatea Sa fizică, că trupul Său înviat este identic cu cel răstignit pe cruce, de aceea îi permite Apostolului Toma, care s-a îndoit de învierea Sa cu trupul, să verifice corporalitatea Lui şi să constate semnele răstignirii trupului Său (cf. In 20, 24-28). El ţine să-I fie recunoscută existenţa ca Iisus înviat, să confirme realitatea învierii Sale în faţa apostolilor şi a ucenicilor: „Vedeţi mâinile Mele şi picioarele Mele, că Eu Însumi sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi, că Duhul nu are carne şi oase, precum Mă vedeţi pe Mine că am (Lc 24, 39)”.

Apostolii devin, în acest fel, „martorii” direcţi ai învierii: „Dumnezeu a înviat pe Acest Iisus, Căruia noi toţi suntem martori” (FA 2, 32). Apărând în mijlocul ucenicilor Săi, chiar în seara învierii, Iisus le-a arătat „mâinile şi coasta Sa” (In 20, 20), pe care se vedeau urmele răstignirii şi ale străpungerii cu lancea. Chiar în ziua învierii, Iisus S-a făcut cunoscut public şi S-a arătat ucenicilor aflaţi în drum spre localitatea Emaus, sub chipul unui străin, spunându-le că, potrivit Scripturii, Mesia trebuia să sufere şi să intre apoi în slava divină. Iar, la masă, când El frânge şi împarte pâinea mulţumirii, ucenicii înţeleg că străinul este Iisus Cel înviat. Toate acestea probează că Iisus înviat a avut contacte reale, publice, cu ucenicii Săi şi că nu era o arătare. Dar Iisus înviat este un Iisus transformat, transfigurat. Trupul înviat este un trup „duhovnicesc”, ceresc, schimbat de Duhul Sfânt, plin de energia lui Dumnezeu, îmbrăcat în nestricăciune şi nemurire (1 Cor 15, 53-54). Dumnezeirea devine o realitate vizibilă în Iisus înviat, trup şi sânge uman, impregnat de Duhul Sfânt, o făptură nouă. El poartă cu Sine semnele Duhului Sfânt, Care are puterea să creeze şi să recreeze (Fac 1, 1-2; Iez 37, 9-10). Iisus înviat vrea să arate ceea ce Duhul Sfânt a făcut din El. De aceea, învierea este comparată cu sămânţa care moare şi se regenerează (1 Cor 15, 36-44).

Învierea nu este în cazul lui Iisus o reanimare, ci o viaţă nouă, un nou mod de a fi. Există deci o mare diferenţă între învierea lui Lazăr şi învierea lui Iisus. Nu este vorba de o supravieţuire, de o reîmpreunare a trupului cu sufletul, ci de o nouă existenţă, continuă, veşnică. Iisus Hristos a înviat din morţi, ca să rămână veşnic cu cei ce cred în El, până la sfârşitul timpului (Matei 28, 20). Dumnezeu rămâne cu oamenii, îi însoţeşte în existenţa lor istorică. El S-a descoperit în istorie, în cele văzute, şi rămâne cu ele. Nu este ceva ascuns, necontrolabil. Iisus înviat rămâne cu cei ce cred în El pentru totdeauna, ca să-i ajute să ajungă la destinaţia vieţii lor, mântuirea.

Învierea Mântuitorului, aşadar, nu a fost o simplă revenire la viaţa pe care a trăit-o înainte de a muri, adică la viaţa Sa pământească. Prin învierea cu trupul Său omenesc asumat prin întrupare, Mântuitorul Hristos a intrat în slava dumnezeiască a existenţei Tatălui şi aşezat în aceeaşi condiţie, adică, după cuvântul apostolului, „se află … stând de-a dreapta Tatălui”. Omenitatea Fiului lui Dumnezeu întrupat, trupul Său cel răstignit şi mort a devenit părtaş vieţii lui Dumnezeu Însuşi.

Iubiţi fii duhovniceşti,

Despre învierea Mântuitorului Iisus Hristos, Sfântul Pavel spune că aceasta constituie esenţa Evangheliei şi a mântuirii: „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credinţa voastră (1 Cor 15, 17). „Credem că Iisus a murit şi a înviat” (1 Tes 4, 14), aceasta este mărturisirea centrală a Bisericii apostolice. Astfel, apostolii mărturiseau cu mare putere „despre învierea Domnului Iisus Hristos” (FA 4, 33).

Totuşi, adevărul despre înviere, nu a fost acceptat de la sine. Apostolii au crezut, dar iudeii aveau alte păreri despre Mesia şi despre înviere. În afară de saduchei, cei mai mulţi credeau că morţii vor fi înviaţi de Dumnezeu. Marta, sora lui Lazăr, ştia că fratele ei „va învia la înviere, în ziua cea de apoi” (In 11, 24). Pentru alţi iudei din vremea Mântuitorului, răstignirea Sa pe cruce a însemnat sfârşitul lui Iisus. Deşi ştiau profeţiile despre învierea Fiului Omului, în general, contemporanii lui Iisus nu au crezut în profeţiile biblice despre înviere (cf. In 20, 9; Lc 24, 19-21, 25). De aceea, Iisus le reproşează necredinţa şi împietrirea inimii lor: „La urmă, pe când cei unsprezece şedeau la masă, li S-a arătat şi i-a mustrat pentru necredinţa şi împietrirea inimii lor, căci n-au crezut pe cei ce-L văzuseră înviat” (Mc 16, 14).

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Se cuvine să reflectăm cu multă luare aminte la adevărurile credinţei noastre. În omenitatea Sa, întru totul asemănătoare nouă, în trupul Său fragil şi muritor ca al nostru, Iisus Hristos a devenit părtaş vieţii veşnice a lui Dumnezeu şi aceasta datorită învierii Sale ca om. Aşadar, aceasta este cea mai mare „transformare” care a avut loc vreodată, „saltul” decisiv spre o dimensiune nouă şi profundă a vieţii. În timpul acestor zile pascale, vom auzi în rugăciuni şi cântări, adesea repetându-se cuvintele Apostolului Pavel: „Hristos înviat nu mai moare; moartea nu mai are stăpânire asupra Lui” (Rom 6, 9). Prin învierea Sa, El a pus începutul unei noi umanităţi, unui mod nou de a fi şi de a trăi; o noutate care pătrunde neîncetat înlăuntrul acestei lumi a păcatului, o purifică, o transformă şi o atrage la Sine.

Această purificare şi transformare are loc în mod concret prin intermediul Sfintei Biserici, prin mărturisirea credinţei în persoana divino-umană a Mântuitorului Hristos înviat şi prin împărtăşirea de El în tainele pe care Biserica le săvârşeşte. Prin Biserică, Domnul înviat ne face părtaşi puterii Sale dumnezeieşti, prin care transformă însăşi viaţa celui ce crede. În acest sens, Biserica devine în lume puterea lui Hristos înviat, Care transformă umanitatea noastră devastată de păcat.

La fiecare Sfântă Liturghie ne adunăm ca să auzim mărturisit cuvântul Evangheliei şi să ne împărtăşim de moartea şi învierea lui Hristos. Totuşi, ascultarea cuvântului Evangheliei trebuie să fie completată şi desăvârşită prin Sfânta Euharistie. Ochii ucenicilor, pe cale spre Emaus, au fost cu adevărat deschişi, ne spune Sf. Luca, numai atunci când s-au împărtăşit de Trupul şi Sângele Domnului înviat. Apoi s-au ridicat să meargă, pentru a împărtăşi bucuria cu ceilalţi.

Experienţa întâlnirii lor cu Domnul cel înviat devine experienţa noastră, prin participarea la săvârşirea Sfintei Liturghii. Şi, bucuria lor pascală devine, de asemenea, bucuria noastră. Căci, prin împărtăşirea noastră de Hristos înviat, prezent în Sfânta Euharistie, ajungem şi noi să cunoaştem că Hristos a înviat, că înşelăciunea morţii a încetat şi că ni s-a dăruit, prin Hristos şi în El, darul vieţii veşnice.

Dreptmăritori creştini,

Praznicul Învierii Domnului, experienţa întâlnirii noastre cu Domnul cel Înviat, este un prilej de profundă şi mare bucurie pentru fiecare dintre noi, dar şi un moment de meditaţie şi cercetare a vieţii fiecăruia. Să ne îngrijim de îndatoririle noastre de fii ai Învierii, de plinirea lipsurilor celor aflaţi în suferinţă, sărăcie şi nevoi. Să înlăturăm ceea ce ne separă şi ne îndepărtează pe unii de alţii, să regăsim drumul împăcării cu semenii noştri, să arătăm că viaţa trăită în credinţa învierii lui Hristos reprezintă cea mai înaltă treaptă a existenţei omeneşti. Şi, făcând acestea, Mântuitorul Iisus Hristos cel înviat va revărsa asupra noastră pace şi bucurie, ocrotindu-ne de orice încercare, prin purtarea Sa de grijă.

Vă îmbrăţişez cu părintească dragoste, în această sfântă şi dumnezeiască sărbătoare a Învierii Domnului şi vă vestesc că:

 

Adevărat a înviat Domnul!

Al vostru către Dumnezeu totdeauna rugător,

P.S. VINCENȚIU, EPISCOPUL SLOBOZIEI ŞI CĂLĂRAŞILOR