Gheorghe Vlase: Bunicul meu a murit orb. A stat 50 de ani cu ochii pe cer aşteptând americanii. 50 de ani a stat cu sacii de bani în podul casei , bani  care între timp s-au schimbat…  Aşa şi edilii noştri, stau cu ochii pe cer să vină investitorii…

Rep: Conduceţi una dintre cele mai cunoscute firme de comerț şi transport de pe plan local şi naţional. Cum aţi început afacerea?

Gheorghe Vlase: După cum probabil se ştie, am jucat fotbal. În urma unui accident pe teren, a fost nevoie să mă operez la genunchi. Se întâmpla pe 5 mai 1993. Vreau să vă spun că la sfârşitul lunii iunie 1993, nu aveam un leu în buzunar. Nici măcar pentru un suc de la dozator… Pentru că știți cum e, cât ești în treabă, toți te-ntreabă…. La greu, nimeni nu te mai întreabă nimic. Așa că am început să car marfă de la Bucureşti din “Europa”, în piaţă la noi, pentru o vecină din bloc, cu o Dacie 1310 Berlină pe care mi-o lăsase tata ca să pot merge la spital pentru recuperare după operaţie. Şi am cărat marfă aşa vreun an de zile pentru mai mulţi din piaţă. Apoi, pe 1 martie 1994 am înfiinţat firma. Am deschis o tarabă pe Aleea Pieţii, apoi încă una, am cumparat o Dacie Papuc…

Rep: Ce vindeaţi?
G.V.: Ce vindeam? Zahăr vanilat, măsline, drojdie, scobitori…, de toate pentru bucătărie. La un moment dat, am preluat distribuția la drojdie şi alergam cu Papucul de colo-colo pentru una – două sute de lei. După o perioadă, am achiziţionat un camion de 3,5 tone, pentru că nu se mai puteau transporta cantități mari de drojdie doar cu Papucul. Apoi, cei cărora le distribuiam drojdia, cei de la pâine, aveau nevoie şi de sare, aşa că am cumpărat al doilea camion, o rabă de 7,5 tone, de la domnul Nicolae, fostul director de la ICIL. La vreo doi ani după ce am început activitatea, mi s-a alăturat şi fratele meu întors din armată, iar lucrurile au evoluat în acelaşi mod, treptat.

Rep: Treptat, treptat, ați evoluat, iar în prezent firma Vlase poate fi considerată una dintre cele mai puternice din domeniu.
G. V.: Nu știu ce am ajuns, însă obiectivul meu în viață este ca atunci când merg pe jos prin oraș, prin atitudinea, comportamentul şi ţinuta mea, lumea să mă salute pe stradă. Pentru mine, bogăția esențială rămâne respectul semenilor mei. Restul are mai puțină importanță.

Rep: Este ușor, este greu ceea ce faceți?
G.V.: Este o activitate destul de complexă, o activitate grea, ca toate activitățile din țara asta, în vremurile astea în care trăim o lipsă totală de respect față de cel de lângă noi…

Rep: Că vorbeați de vremuri…Ați fost afectat de “criză”?
G.V.: Nu. N-a existat şi nu există o criză. În opinia mea, este de fapt o criză de respect, de educaţie profundă, este o criză de identitate. Nu ştim cine suntem, nu ştim de unde venim şi cu atât mai puţin nu ştim unde mergem. De ce este criză? Criza este un motiv pentru a nu ne plăti datoriile. Toţi, dar absolut toţi, ne folosim de acest pretext pentru a ne eschiva. Uitaţi-vă în jur, ne plângem că este criză dar mulţi epatează cu maşini, vile, ţinute şi aşa mai departe. Dar la noi e criză… Pe de altă parte, mulţi nu sunt în stare să gestioneze nici măcar lucruri mărunte. Spre exemplu, într-o familie, soţul când este trimis după pâine, întreabă: “Câtă?”. Păi, dacă nu eşti în stare să evaluezi nici măcar câtă pâine este necesară familiei tale… cum îţi poţi gestiona restul problemelor cotidiene sau o afacere? (…)

Rep: Pe parcursul acestor ani, v-aţi lovit de concurenţa neloială? Dacă da, cum aţi contracarat? Ce măsuri aţi luat?
V. G.: Da, am întâlnit. Dar eu mă ghidez după un principiu bine definit: Dacă vreau ca lumea din jurul meu să se schimbe în bine, primul om care trebuie să se schimbe sunt eu. Dacă vreau ca lumea din jurul meu să fie corectă, primul om care trebuie să fie corect sunt eu.

Rep: A fost aplicabil?
G.V.: Din fericire pentru mine, 95 la sută, da. Dar știți cum e în viață, nu toată lumea poate să te iubească. (…) Tot timpul construiești castele de nisip, tot timpul vin și se izbesc valurile de pereții acestui castel și în fiecare zi, în fiecare clipă, consolidezi acele ziduri. Până la sfârșitul vieții…
Rep: Care ar fi cea mai mare problemă cu care vă confruntați?
G.V.: Problema numărul unu sunt oamenii.. După 1989 am dobândit o libertate relativă, pentru că majoritatea a înţeles că nu mai are obligaţii, ci doar drepturi. S-a ajuns ca în jur de trei milioane de oameni să emigreze. Mi se pare un lucru extraordinar. În primul rând, pentru că am scăpat de ţigani, de o proporţie covârşitoare de infractori. Alături de aceste persoane de joasă speţă au plecat foarte mulţi aventurieri şi persoane care au considerat că în România nu se pot descurca. Există, însă, o şansă ca acest fenomen de emigrare în masă să se întoarcă în favoarea noastră în timp. Oamenii merg afară şi văd că acolo totul se bazează pe disciplină şi foarte multă muncă. Mare parte din ei se vor întoarce acasă şi vor pune în practică ceea ce au văzut şi au învăţat peste hotare. Cine e născut pe pământul ăsta aici, cine a aruncat cu piatra după o pisică sau după un porumbel când era copil, cine a sărit în curte la vecini și a luat două mere, se va întoarce negreșit acasă.

Rep: Din cauza unor oameni care ne fac de râs peste hotare, v-a fost vreodată rușine să spuneți că sunteți român?
G.V.: Nu. Nu. Mă duc oriunde în lumea asta. Nu mi-e rușine. Dacă eu sunt corect…

Rep: Că vorbeaţi de oameni. Câţi angajaţi aveţi şi câţi dintre cei care au fost încă de la început au rămas să lucreze în continuare la societatea dumneavoastră?
G.V: Avem 623 de angajaţi din Slobozia şi nu numai. Mulţi. Foarte mulţi au rămas alături. E adevărat că unii m-au dezamăgit, dar asta e viaţa. Mergem mai departe!

Rep: Aveţi în curtea unităţii un camion Scania (vezi foto) foarte frumos. Cum v-a venit ideea inscripţionării cu versurile marelui poet român, Mihai Eminescu şi a mesajului “Nu uita că eşti român”?

G.V.: De câţiva ani buni cochetez cu vârfurile ierarhiei transporturilor în România, cu ministerele de resort – Ministerul Transporturilor, Ministerul Economiei, cu toate aceste structuri şi cu o totală lipsă de modestie vă spun că pentru oamenii din breasla mea sunt o legendă. Văzând acest val de emigrare şi având posibilitatea să observ multe locuri de peste hotare, am înţeles ce ne lipseşte nouă, românilor. Ne lipseşte direcţia. Am fost plecat ceva timp în Siria, Iordania. Când am venit acasă, m-am așezat în genunchi în curte și am pupat pământul. Acasă la mine e Raiul. Repet. Acasă la mine în Bărăgan e Raiul pe pământ. Multă lume nu are cum să înțeleagă. Eram păzit cu pistolul mitralieră, erau 45 de grade, peste tot era numai piatră și nisip și cel mai bogat om avea o capră. La ora asta, nu vreau să mă gândesc ce avem noi românii și ce nu avem. Important pentru mine este că la cei 43 de ani trăiesc cei mai frumoși ani pe care mi-i i-a dat Dumnezeu să-i trăiesc. Sunt cel mai bogat om de pe planetă. Nu există altul mai bogat ca mine. Și spun asta pentru că am părinții sănătoși, atât cât le permite vârsta, eu sunt sănătos, copiii mei sunt bine. Ce probleme să am, în rest? Trecând prin toate aceste experiențe de care vă povesteam, mi-am propus să fac ceva care să atragă atenţia într-un mod civilizat şi profund. Iniţial, mesajul suna puţin diferit, în condiţiile în care clasa politică nu îşi face treaba. Însă, cum nu am făcut şi nu voi face niciodată politică, nu am dorit ca mesajul să fie interpretabil. Astfel, am rămas la varianta de acum şi la versurile poetului naţional, domnul Eminescu – “Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie / Ţara mea de glorii, ţara mea de dor”… Atât. O idee simplă, de la un român pentru români.

Rep: Ați condus acest camion? Ce ne puteţi spune despre el?
G.V: Trebuie să vă mărturisesc că de trei ani încoace lucrez alături de oamenii mei cam patru cinci zile pe săptămână. Se şofează foarte uşor şi este o adevărată plăcere în cabina de unde priveşti lumea de sus. Este un tir de ultimă generaţie, echipat cu absolut toate dotările necesare. Sunt doar patru în toată lumea. A câştigat şi un premiu special la un concurs naţional. Dar nu asta este important, nici Vlase nu e important, ci mesajul pe care îl transmite.

Rep: În final, din experiența dumneavoastră, ce sfat ați da românilor?
G.V.: Nu sunt în măsură să dau sfaturi. Eu sunt un simplu trecător, un simplu soldat care își apără cât poate de mult teritoriul pe care se află, și asta înseamnă țara, sunt un simplu om care muncește și care își plătește taxele și impozitele acestui stat și acestei comunități unde își desfășoară activitatea. Restul, e poveste.