Caloianul. Scurtă incursiune într-una dintre cele mai interesante manifestări folclorice românești, documentată de Muzeul Național al Agriculturii

Caloianul se numără printre cele mai spectaculoase ritualuri ale oamenilor îndreptate împotriva forțelor naturale. Este una dintre cele mai interesante manifestări folclorice românești, de tip arhaic, ale cărei origini nu au fost stabilite cu precizie niciodată.

Caloianul coincide cu o perioadă climaterică de mare însemnătate pentru încolțirea și creșterea culturilor. Caloianul opreşte şi aduce ploaia. Este invocat prin confecţionarea unei figurine din lut sau lemn, împodobită cu coji de ouă roşii sau cu elemente vegetale. Acest substitut al zeităţii invocate este supus unui adevărat ceremonial de înmormântare. Este aşezat în sicriu, bocit, petrecut, îngropat, pentru ca, după câteva zile, să fie dezgropat, apoi distrus printr-un gest violent şi dat pe apă.

”Făceam Caloianul de când eram copii. Marțea făceam Caloianul Mic. Adunam coji de ouă și modelam din pământ un Caloian (n.r. – păpușă din lut), îl aranjam cu coji de ouă, flori, îl boceam și pe urmă, îl duceam și-l îngropam în grâu sau pe luncă. Veneam acasă și ne făcea pomană cu mămăliguță și ouă prăjite. Mămăliga o tăia cu ața… după ce o tăia, punea ața în ivărul ușii, să se știe de unde să o ia. Așa îl boceam:

”Scaloiene, Ene,
Pui de coconele,
Te caută mă-ta,
Prin pădurea deasă,
Cu inima arsă,
Prin pădurea rară,
Cu fasolea-n poală,
Și cu mămăliga-n oală.”

Joia, era Caloianul Mare. Îl dezgropam, îl plângeam și îl dădeam pe canal, pe apă. Mamele noastre făceau plăcintă cu brânză și mâncam. Uneori, venea ploaia.

De Rusalii, dacă era secetă și nu ploua, veneau Paparudele. Erau țigănci tinere, gătite cu flori pe ele…le udam cu apă și ziceau că plouă.”

(Ilie Nița, 76 ani, pensionară, sat Luciu, com. Gura Ialomiței, jud. Ialomița.

(Cercetare de teren efectuată în data de 28 aprilie 2026, în localitatea Luciu, de echipa Muzeului Național al Agriculturii, formată din Petre-Filip Magdalena, Enescu Mădălina și Sandu Romeo)

Ce este Caloianul. Originea obiceiului.

Caloianul se numără printre cele mai spectaculoase ritualuri ale oamenilor îndreptate împotriva forțelor naturale. Este una dintre cele mai interesante manifestări folclorice românești, de tip arhaic, ale cărei origini nu au fost stabilite cu precizie niciodată. Această ceremonie populară este pomenită pentru prima dată la mijlocul secolului al XIX-lea, ca un ritual pentru ploaie: o statuie de argilă, învelită într-un giulgiu, pusă într-un sicriu din scoarță de copac, cu care se invoca ploaia.

Originea obiceiului trebuie căutată, după unii cercetători, în cultul zeului naturii, care moare şi învie, zeu cunoscut la vechile popoare sub diverse nume: Attis, pentru frigieni, Osiris, la egipteni, Adonis, la greci. Ceea ce se ştie sigur este faptul că are o natură arhaică, ce are la bază un ceremonial funerar păgân. Solul Caloian (Scaloian, Caluian, Ene Caloiene, Iene etc.)  era trimis la cer pentru a cere divinităţii slobozirea apelor cereşti sub forma ploii sau a cere oprirea acestora. Trimiterea solului era precedată de o perioadă de “iniţiere”, în care o păpuşă de lut, paie sau cârpe, ce reprezenta imaginea Caloianului, era distrusă violent de oameni, era incinerată, ruptă în bucăţi şi pusă într-un loc care arăta divinităţii că se aşteapă intervenţia sa (păpuşa era aruncată într-o fântână părăsită, îngropată într-un lan, dat pe o apă curgătoare).

Caloianul în Bărăgan. Cea mai răspândită formă a Caloianului este cea cu dată fixă. La trei săptămâni după Paște

Oamenii spun că, dacă Dumnezeu vrea, va ploua. Aceste vorbe, pline de o seninătate admirabilă, dovedesc o împăcare cu destinul, o supunere față de Dumnezeu, pe care doar țăranul român o poate avea.

În Bărăgan, obiceiul Caloianului era foarte răspândit, el fiind atestat în majoritatea localităților rurale. Există două tipuri majore ale ritualului, și anume, Caloianul cu dată fixă și cel cu dată mobilă.

Cea mai răspândită formă a Caloianului este cea cu dată fixă. La trei săptămâni după Paște, marțea, fetele fac o păpușă din lut, o împodobesc cu coji de ouă roșii și o pun într-un sicriu sau pe o scândură. Se formează un convoi de înmormântare, în care rolurile preotului, dascălului, bocitoarelor sunt jucate de copii. Caloianul este purtat pe stradă și bocit. Bocetul este diferit de la un sat la altul, dar toate păstrează ideea conform căreia Caloianul este un copil sărman, pierdut și căutat de mama sa și care moare înainte de a fi găsit. Astfel, Caloianul reia mitul mioritic, fiul mort, căutat de mama disperată. Este îngropat, uneori sub un pom, într-o grădină, într-un lan de grâu, locuri în care se crede că ar sălășlui spiritul regenerării, dar care au avut de suferit de pe urma secetei. Oricum, locul trebuie să fie ferit, pentru ca nimeni să nu calce pe mormântul Caloianului, acesta fiind considerat un semn rău. În unele cazuri, la mormânt nu se pune nici cruce, pentru a nu fi descoperit și dezgropat înainte de vreme, căci, în acest caz, ritualul și-ar pierde finalitatea. Apoi, copiii merg la casa unuia dintre participanți, la pomana Caloianului, unde mănâncă ouă prăjite cu mămăligă, plăcintă, gogoși și beau limonadă. Copiii se joacă și se udă cu apă, observându-se o similitudine cu obiceiul Paparudei.

Caloianul este dezgropat joi, în a treia zi, reluându-se astfel mitul biblic al lui Iisus Hristos, care a murit răstignit pe cruce, a fost îngropat și a înviat a treia zi. Se credea că păpușa va merge la Dumnezeu, asemenea lui Iisus, și îi va spune necazul oamenilor. La dezgroparea Caloianului, alaiul copiilor se reunește, străbate din nou ulițele și se îndreaptă spre o apă curgătoare. Fetele poartă sicriul sau scândura pe care este păpușa, legănând-o ușor, ca pentru un copil adormit, care se va trezi în lumea celor drepți. În final, Caloianul este dat pe apa curgătoare sau este aruncat într-o fântână părăsită (în locurile unde nu există o apă curgătoare).

Al doilea tip de Caloian este cel fără dată fixă. Când este secetă mare, femeile fac un Caloian și-l dau pe apă. Uneori, se folosește o pâine cu o lumânare aprinsă, înfiptă în ea. Ritualul nu diferă de cel al Caloianului cu dată fixă, dar este completat cu o rugăciune de iertare a păcatelor.

Uneori, în aceleaşi zile, dar şi ori de câte ori era nevoie, îşi făceau apariţia şi Paparudele. Fetiţe desculţe, cu părul despletit, împodobite în jurul mijlocului cu frunze verzi de boziu  şi lipan, cu flori de soc, însoţite adesea de o femeie cu prunc sugar în braţe, băteau din palme şi jucau în ritmul incantat al rugii pentru ploaie curată, fără piatră, pentru sănătate şi belşug: „Paparudă, rudă,/ vino de ne udă!/ Cu găleată nouă,/ Dă, Doamne, să plouă!” Oamenii le udă, în mod special pe femeia cu prunc, zicând: „Cum îi curge laptele când alăptează ea, aşa să curgă şi ploaia!” Erau răsplătite, în special, cu alimente: făină, mălai, ouă, brânză etc.

Caloianul în satele ialomițene

Caloianul în Poiana, Ialomița

În localitatea Poiana, judeţul Ialomița, ritualul Caloianului începea noaptea. Se făceau două păpuși din lut: Caloianul, împodobit cu coji de ouă albastre, având pe cap o jumătate de ou, și Caloienița, împodobită cu coji de ouă roșii și băsmăluță pe cap. La apusul soarelui, copiii, cu cădelnițe confecționate din cârpe înmuiate în motorină, puse în cutii de tablă, cu toartă din sârmă, urcau dealul pentru a veghea Caloianul. Se făceau focuri în gropi, iar copiii săreau peste focuri. După priveghi, dimineața, caloienii erau bociți și îngropați. Joi, erau dezgropați și dați pe apele râului Ialomița. În zilele de marți și joi, nimeni nu lucra, de teama trăznetului.

”…sub coastă se face un cuptor, bătrânii stau în jurul cuptorului. Copiii stau cu părinții și-l plâng. După care, pleacă cu Scaloița și o plimbă…o aduc înapoi și plâng iar: Scaloiță, Iță/Trup de cuconiță/ Du-te-n cer și cere/ Și cere cheițele/ Să deschid ploițele/ Că de când n-a mai plouat/ tot pământul s-a uscat/ Scaloiene, Ene/ Pui de coconele/ Te caută mă-ta/ Prin pădurea deasă/ Cu inima arsă/ Cu mâncarea-n poală/ Și cu ciorba-n oală.

“…umblau pe deal și pe urmă devale, de îngropau caloienii la marginea unui lan de arătură, se udau, se alergau. Joi, urma dezgropatul, datul pe apă, pomana…”.  (informație culeasă din localitatea Poiana, 1973)

Caloianul în Ghimpați, Ialomița

La Ghimpați, peste apa râului Ialomița, fiecare copil își făcea păpușa lui. Marți se făceau Caloienii din lut, miercuri se făceau Caloițele din textile, care erau puse în coșciuge mici de lemn. Se umbla prin sat cu alaiul, Caloienii și Caloițele erau vegheate în jurul focului, iar spre miezul nopții erau date pe Ialomița, cu lumânări aprinse. Joi, urma pomana Caloianului și leagănul. În mijlocul islazului era un leagăn mare, în care se dădeau toți copiii care participaseră la ceremonie.

Caloianul în Giurgeni, Ialomița

În satul Giurgeni, ceremonialul se desfășura diferit.

”Încă de la Paște, fetele adună coji de ouă roșii și le păstrează. Marți, a treia săptămână după Paște, se strîng acasă la cineva și modelează Caloienii și Caloițele, pe care le pun pe scândurele. Lângă ele, modelează, tot din lut, coliva și colacul…, se bocesc, timp în care se aprind lumânări pentru fiecare trup și colivă, se gătesc sicriașele cu flori…, preotul, singurul băiat din grup, tămâiază. Se bocește așa: Caloiță, Iță/ Trup de coconiță/ Te caută mă-ta/ Prin pădurea deasă/ Cu inima arsă/ Prin pădurea rară/ Cu inima amară. Femeia, în curtea căreia se fac păpușile, are grijă, între timp, să pregătească pomana cu ouă prăjite și mămăliguță. Când mâncarea este gata, caloienii sunt puși la umbra unui copac și rămân acolo pănă joi, când îi dau pe Dunăre. După aia, pleacă iar la pomana Caloianului Mare, unde mănâncă plăcintă cu brânză”. (informație culeasă din satul Giurgeni, judeţul Ialomița, 1998)

Caloianul în Orboiești, Ialomița

La Orboiești, ”…se făceau doi scaloieni din pământ, Scaloianul și Scaloița. Se îngropau în pământ, în grâu… După ce se îngropau, se umbla cu sulul, păpușoi îmbrăcat în cârpe, cu basma, bluză, fustă. Se uda și se da de pomană un oușor. Se udau până seara. Joi, Caloienii se scoteau și se dădeau pe gârlă sau îi aruncau în fântână. Urma pomana Caloianului cu plăcinte, gogoși, limonadă… Beam, mâncam și până seara ne udam cu apă…, o făceam cu lăutari…”.  (informație culeasă din satul Orboiești, jud. Ialomița, 1976)

Caloianul în Cocora, Ialomița

În satul Cocora, ”… cu Caloianul și Caloița se mergea pe câmp și se zicea că o să plouă… Îl îngropau în grâu sau pe malul gârlei… Seara, îl boceam: Ene, Ene Caloiene/Ce-ai mâncat de te-ai umflat/ Ou de rață-ncondeiat/ Crăpa-r-ar cin’ ți l-a dat/ Și cu cine l-ai mâncat/ Neică Ene Caloiene/ Toți băieții sunt la plug /Numai tu stai în coșciug/ Toți băieții sunt la coasă/ Numai Ene-i mort în casă. Apoi, boceam Caloița: ”Iță, Iță, Caloiță/ Trup de cuconiță/ Și-altul de fetiță/ Deschideți portițele/ Să intre ploițele/ Deschideți obloanele/ Să intre cucoarele… Marți, se făcea înmormântarea Caloianului… Caloiența se strica… Joi dimineața, Caloianul se dezgropa, îl rupeau în bucăți și îl aruncau în trei fântâni… Ne duceam acasă la o femeie care era gospodină și mai liberă, nu avea copii; mâncam, beam, ieșem pe uliță și ne udam cu apă… Ce căruță trecea, o udam cu apă și nu se supăra nimeni..”. (informație culeasă din satul Cocora, judeţul Ialomița, 1998)

Caloianul în Nicolești, Ialomița

La Nicolești, ”…se făcea Caloianul îmbrăcat ginerică și Caloienița îmbrăcată mireasă, cu rochie, cu voal și cu coji de ouă roșii de la Paște. …se puneau păpușile în coșciug negru cu colțorei albi, cap în cap… Dacă nu toate fetele ajung să țină de scândură, stau în spate și se țin de braț…, cântă toate: Iene, Iene, Caloiene/  Ieniță, Caloieniță/ De când ploaia n-a plouat/ Și pământul s-a uscat/ Deschideți portițele/ Să intre fetițele/ Deschideți poarta cea mare/ Să intre ploaia cea tare/ Deschideți obloanele/ Să intre cucoarele. …la fiecare cotitură, toți îngenuncheau și preotul dădea roată de trei ori cântând ”Doamne miluiește!”…joi se dezgropau, se dezgăteau și se aruncau în două fântâni…”. (informație culeasă din satul Nicolești, judeţul Ialomița, 1999)

Sursa informațiilor și fotografiilor prezentate: Muzeul Naţional al Agriculturii. Informațiile de teren fac parte din arhiva Muzeului Naţional al Agriculturii.