4 noiembrie 2015, ora 18.00. În Piața Unirii din Slobozia se strânseseră deja câțiva oameni. Minut după minut, alții li se alăturau, cu câte o floare și o candelă, în memoria celor care au murit în incendiul de la Clubul Colectiv, dar care nu vor pieri din memoria colectivă.

Rând pe rând, toți cei care au fost acolo au depus flori și au aprins lumânări. S-a rostit rugăciunea „Tatăl nostru”, s-a cântat Imnul României, s-au exprimat regrete pentru cei care au murit și s-au creat speranțe pentru sutele de tineri care se află pe patul de spital.

Moartea celor 32 de iubitori de muzică a șocat o lume și începe să schimbe o țară. Cel puțin asta se așteaptă. La schimbări din rădăcini. Tineri sau mai puțin tineri, tăcuți sau revoltați, provocați sau nu, uniți sau dezbinați, toți am gândit că un așa sistem putred nu poate rezista. Dar să nu uităm că sistemul este format din oameni. Eu, tu, el, ea, noi, toți, părinții, frații, surorile, nepoții noștri. Noi toți!

Revenind la acțiunea de comemorare, cu toți am văzut că au existat două locuri unde oamenii puteau să depună flori și lumânări: unul la baza statuii lui Mihai Viteazul, iar altul în jurul catargului pe care era agățat steagul.

Tinerii ne-au spus că au ales alt loc pentru că au vrut să „se delimiteze de acea statuie care nu reprezintă un punct de reper în municipiu”, astfel că au făcut alături, la baza catargului.

Tot acolo și-a făcut apariția, la un moment dat, și un reprezentant al bisericii. În tăcere, discret, acesta s-a așezat în genunchi, a aprins o lumânare, a ținut un moment de reculegere, s-a închinat și și-a văzut apoi de drum, în aceeași liniște în care a și venit. Așa cum cu toții ar fi trebuit să facem. Atunci, acolo. Restul, altădată, în alte momente…