Pe urmele istoriei, vizită de excepție la biserica de lemn „Poiana”, din Slobozia

Pianista franceză de origine română Catherine Imbert-Lauxerois, Genevieve Imbert (mama pianistei și fiica Elizei Poenaru Bordea), dar și soțul Catherinei, filozoful și traducătorul Jean Lauxerois, au fost prezenți sâmbătă, 14 iunie, în județul Ialomița, una dintre vizite fiind la Biserica de lemn „Sf. Nicolae” din curtea Muzeului Agriculturii, ctitorită de boierul Răducanu Târcă (Poenaru).

francezi muzeul agriculturii biserica

Vizita acestora a avut conotații istorice, dar și de suflet, Catherine fiind descendentă, pe linie maternă, din ramura Poenaru-Bordea. Mai precis, bunica sa, Lizica Poenaru-Bordea, provenea dintr-un neam de moșneni liberi din satul Poiana, obștea Târcă (Poenaru).

În urma realizării genealogiei – prin urmărirea filiației existente între membrii familii, făcută pentru a stabili originea și gradul lor de înrudire – descendenții au descoperit oamenii marcanți ai acestei familii, oameni care au fost ctitori de biserici, de sate, de școli și care au făcut din această zonă una de renume.

De unde, însă, acest interes? Această dragoste de România i-a fost insuflată Catherinei chiar de către bunica sa, Lizica Poenaru Bordea, care deseori îi recita când era mică poezii de Eminescu și chiar a tradus în trei volume opere ale marelui poet. Și de aici a pornit dorința de a ști mai multe despre familia sa, despre rădăcinile sale românești.

La 20 de ani, Catherine se înscria la Institutul de limbi și civilizații orientale din Paris, devenind și specialist în istoria și cultura românească. Renumita pianistă a venit pentru prima dată în România în 1964. Nu a reușit să obțină prea multe informații privind rudele sale, în condițiile în care în perioada comunistă documentele nu erau făcute publice. Ele erau ori distruse, ori ascunse. Mai ales cele ale familiei Paleologu, cu care se înrudește.

40 de ani a durat această muncă de cercetare legată de familia Poenaru Bordea. Catherine spunea că în perioada cercetărilor a ajuns să îi cunoască, prin intermediul internetului, și pe Răzvan Ciucă, pe atunci managerul Muzeului Agriculturii, dar și pe Viorica Croitoru, reprezentant al aceleiași instituții. Au fost stabilite relații și, încet-încet, totul a prins contur. Cu sprijinul câtorva oameni de excepție, Catherine a reușit să obțină tot felul de informații și dovezi legate de familia Poenaru Bordea. A aflat, astfel, că familia din care provine a ctitorit trei biserici, printre care și Biserica de lemn Poiana, cu hramul Sfântul Ierarh Nicolae, în prezent monument istoric şi, probabil, cel mai reprezentativ monument din Ialomiţa și care deţine cea mai veche inscripţie funerară din judeţ (datată 1737).

„Mulțumesc pentru sprijinul în realizarea acestei genealogii lui Mihai Alin Pavel și lui Sorin Rădulescu, doi mari genealogiști. Datorită lor am descoperit și trei biserici care sunt ctitorite de familia Poenaru Bordea. Biserica cu hramul Sf. Nicolae de la Poiana, biserica Sf. Nicolae de la Călărași și biserica Târcă-Vitan din București (…)”, afirma Catherine, după slujba oficiată la bisericuța de lemn, dăruind reprezentanților Muzeului un exemplar al graficului privind filiația familiei.

Vizita lor de zece zile a început la București, unde au văzut biserica Târca-Vitan, au venit la Slobozia pentru a vedea bisericuța de lemn Poiana, iar vizitele au continuat în satul Poiana (în locurile unde au fost ctitorite biserica dar și școala), la Perieți (la fostele proprietăți ale lui Ion Poenaru-Bordea) și, probabil, la Călărași, la biserica din cartierul Volna.

„Faptul că am reușit să citim pe piatra de mormânt numele strămoșilor a fost extraordinar. Mai spun doar că Grigore Poenaru Bordea a refondat biserica Sf. Nicolae din Călărași (afectată în urma unui cutremur) în memoria soției sale Anastasia, iar Răducanu, tatăl lui Grigore, a fondat biserica Târca-Vitan din București, pentru prima dată văzută de Genevieve”, a adăugat Catherine.

Se spune că denumirea de „TÂRCA” a fost dată bisericii Vitan după porecla familiei Târcă Poenaru, moşnean din Ialomiţa, al cărui nepot, ctitorul Răducanu Poenaru a făcut biserica şi şcoala.

La rându-i, Genevieve Imbert s-a arătat foarte încântată de ceea ce a văzut atât la București cât și la Slobozia, fiind extrem de emoționată. A privit cu mare interes și cu o sensibilitate aparte toate mărturiile lăsate de strămoșii săi, iar importanța pe care o dădea fiecărui obiect, fiecărei scrieri sau icoane denota prestanță dar și un respect extraordinar pentru modul în care au fost păstrate peste ani.

Trebuie spus că Genevieve Imbert (87 de ani) este una dintre cele două fiice ale Elizei (Lizica) Poenaru Bordea – căsătorită cu Jules Benoist în Perigord, o regiune din Franța. Genevieve, fost medic în Franța, s-a căsătorit cu fondatorul și președintele Clinicii Belledonne a Grenoble, Lucien Imbert (care a decedat recent), iar unul dintre copii este marea pianistă a Franței, Catherine Imbert. Oameni extraordinari care nu au uitat unde le sunt rădăcinile și cărora nu le este rușine să spună că sunt de origine română. Ba din contră.

„Nu exagerez cu nimic când spun că astăzi ne-am întâlnit cu o parte din istorie. Catherine Imbert nu este doar un interpret cu faimă mondială, o mare pianistă a Franței, de origine română. Este un om plecat din România și care a făcut și face parte dintr-un neam ilustru. După străbunii lor au rămas cel puțin trei monumente istorice, biserica de la Poiana, de acum un simbol, de asemenea, biserica Sfântul Nicolae de la Volna din Călărași și biserica lui Târcă din Bucureștii Vechi. Familia Târcă, pentru că vorbesc de originile Catherinei Imbert și a mamei sale, a făcut parte dintr-una din comunitățile de oameni liberi ai Poienei, obștea Târcă. Vor înființa satul, vor face biserică, vor ști să înfrunte necazurile acelei vremi și vor ști să ridice și o școală, prima din istoria pomenită în documentele, hrisoavele pe care le deținem încă în arhivele românești. Li se datorează și mai mult. Li se datorează și începutul istoriei unui partid care a făcut într-adevăr istorie, Partidul Național Liberal. Nu este puțin să spui că ești de neam, și nu orice fel de neam… Au avut niște legături extraordinare cu Poenaru Bordea, borna de la care începem să privim către Brătianu, spre fruntarele unei Românii mari. Și începem să înțelegem cu câtă onestitate, constanță, patriotism s-a realizat această țară și ce a însemnat Partidul liberal. Doar atât, prin noi înșine. Au ajuns să scrie pagini de istorie și în Franța. (…) Astăzi m-am simțit ca făcând parte din istorie și chiar mă mândresc că am reușit, și cu această biserică, să aduc oameni remarcabili sub umbra bisericii și a Muzeului Agriculturii. M-am întâlnit cu o parte a istoriei, ctitori de biserici, ctitori de sate de plugari, ctitori de școală. Viața lor este o mare scenă a artei și a istoriei”, afirma Răzvan Ciucă, fost director al Muzeului Agriculturii.

Biserica de lemn din Poiana de Jos a fost scoasă din cult în jurul anului 1900. După ce, în 1979, a fost refăcută şi mutată la Poiana de Sus, biserica a fost strămutată, în anul 2000, la Slobozia, în parcul Muzeului Naţional al Agriculturii, unde a fost resfinţită la 17 decembrie 2000. În Biserica de lemn „Poiana” se găseşte cea mai veche inscripţie funerară de pe teritoriul actualului judeţ Ialomiţa: lespedea de piatră din pridvor datând de la 1737 şi aparţine boierului Răducanu Târcă (cel care a ctitorit biserica, împreună cu moşnenii proprietari ai pământului). Satul de moşneni Poiana a avut și prima şcoală atestată documentar pe teritoriul actualului judeţ Ialomiţa şi una dintre cele mai vechi şcoli rurale din Ţara Românească.

francezi muzeul agriculturii biserica

Mai spunem că, în 1906, Ion Poenaru-Bordea devine unul dintre cei mai bogaţi moşieri din Ialomiţa, cu circa 1.600 ha teren arabil, 200 ha islaz, 50 ha heleşteu şi 70 ha pǎdure. În 1911 devine proprietar şi la Perieţi (lângă moşia Stoeneşti-Arioneşti), Griviţa, Poiana şi Dragoş Vodă, iar în anul 1915 ajunge la apogeul averii sale, pentru cǎ moşteneşte şi averea defunctei soţii. Cu câţiva ani în urmǎ moştenise, de asemenea, parte din averea defunctului sǎu vǎr, Mihai Poenaru-Bordea, fost prefect al judeţului Ialomiţa.

Așadar, istoria acestor locuri este mai mult decât captivantă, însă, din păcate, neinteresantă pentru mulți dintre noi. Pentru că… nu este politică, nu este campanie electorală, nu este subiect de scandal. Ar fi de preferat, totuși, să ne schimbăm, să ne respectăm istoria, oaspeții, să lăsăm adversitățile locale puerile și să luăm exemplul acestor oameni care și-au dedicat parte din viața lor pentru a-și afla rădăcinile și a ne cunoaște. Asta în timp ce noi facem din ce în ce mai multe eforturi să ignorăm trecutul și să privim spre un viitor incert, fără a învăța nimic.