† VINCENŢIU

Prin harul lui Dumnezeu

Episcopul Sloboziei şi Călăraşilor

Iubitului meu cler şi popor,

har şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru,

iar din parte-mi, arhiereşti binecuvântări !

 Dreptmăritori creștini,

Nașterea Domnului este sărbătoarea darului și a bucuriei de a dărui și de a putea asculta vestea cea bună că, într-o noapte îndepărtată în această istorie, însă aproape de inima fiecărui om, un înger al Domnului s-a adresat unor păstori de oi cu aceste cuvinte: „Vi S-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David” (Luca 2, 11). Este o veste bună și pentru noi, deoarece și noi aparținem acelui popor căruia i-a fost adresată această bunăvestire și această făgăduință de mântuire. În Pruncul Iisus, născut în sărăcie și taină, ni s-a descoperit slava lui Dumnezeu, chipul unui Dumnezeu apropiat de oameni, a unui Dumnezeu care S-a făcut om, după cum ne învață Sfântul Evanghelist Ioan: „Și Cuvântul S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi și am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har și de adevăr” (Ioan 1, 14).

Descoperirea îngerului Domnului le face cunoscut păstorilor că trebuie să pornească la drum: „Să mergem dar până la Betleem, să vedem cuvântul acesta ce s-a făcut și pe care Domnul ni l-a făcut cunoscut” (Luca 2, 15). A primi vestea Nașterii Domnului înseamnă să te interesezi de evenimentul care a avut loc și drept urmare „să mergi și să vezi”. Scopul călătoriei păstorilor este o realitate paradoxală și omenește de neînțeles: Mântuitorul, Mesia, Cel mult așteptat, are înfățișarea unui Prunc înfășat în scutece și culcat în iesle. Tocmai aceasta este taina Nașterii Domnului: Fiul lui Dumnezeu S-a născut în afara orașului său, într-o iesle, așteptat și primit de oameni marginalizați social, precum păstorii, refuzat și nebăgat în seamă de mai marii poporului Său. Este taina lui Dumnezeu care S-a făcut om, care S-a născut între noi și pentru noi, care și-a asumat și împărtășit în mod deplin condiția noastră omenească. „Nu le-a binevestit cărturarilor și fariseilor bucuria aceasta, pentru că nu i-ar fi dat crezare, vicleni și pierzători fiind, ci unor păstori fără de viclenie și răutate. Și, întrucât Păstor al poporului avea să fie, unor păstori li se face cunoscut în primul și în primul rând. Se mai arată și un alt lucru: că păstorii oilor cuvântătoare primesc înaintea celorlalți descoperirea tainelor dumnezeiești” (Efthimie Zigaben, Tâlcuire la Evanghelia după Luca, București, 2006, p. 36).

Sărbătoarea Nașterii Domnului ne amintește că fiecare om este cercetat și iubit de Dumnezeu; un Dumnezeu Care este apropiat omului, Care a vrut să locuiască împreună cu oamenii și să împărtășească aceeași viață cu noi. Acesta este sensul Crăciunului: Fiul veșnic al lui Dumnezeu S-a făcut Om, pentru ca omul să devină fiu al lui Dumnezeu după har. Prin întruparea sau înnomenirea Fiului lui Dumnezeu, Dumnezeu a ieșit în întâmpinarea omului căzut, și-a deschis brațele părintești și ne-a adoptat pentru totdeauna în iubirea Sa infinită. Urmările călătoriei păstorilor la Betleem nu au rămas fără roade, ei au devenit martorii nașterii și întrupării Fiului lui Dumnezeu ca Prunc. Ei au devenit primii misionari și vestitori ai tainei de care s-au apropiat cu credință și inimă curată: „Și văzându-L, au vestit cuvântul grăit lor despre acest Copil” (Luca 2, 17). Tot așa trebuie să facem și noi. Dacă primim vestea Nașterii Domnului, dacă cunoaștem câte ceva despre Hristos Mântuitorul, este cu neputință să ținem numai pentru noi această veste și bucurie minunată. Un creștin trebuie să îndemne și pe ceilalți adresându-le invitația: „Veniți și vedeți!”. Nu numai prin cuvânt, ci mai ales prin exemplul unei vieți pe deplin în concordanță cu Evanghelia și, deci, un exemplu luminos și atrăgător, deoarece este inspirat de iubirea față de cel sărman, cel singur, cel bătrân, cel suferind, cel străin, cel bolnav sau cel umilit.

Iubiți frați și surori în Domnul Iisus Hristos,

Sfântul Evanghelist Luca ne spune despre Fecioara Maria, mama Pruncului Iisus, că: „păstra toate aceste cuvinte pe care le vesteau păstorii, punându-le în inima sa” (Luca 2, 19). Această expresie pune în lumină atitudinea Fecioarei Maria față de cuvintele pe care le asculta și evenimentele pe care le trăia: „adică punându-le în sine cap la cap cu binevestirea cea de la început a lui Gavriil, cu zămislirea cea fără sămânță, cu sarcina cea fără de durere, cu nașterea cea fără de stricăciune și dobândind încetul cu încetul mai desăvârșită încredințare” (cf. Efthimie Zigaben, Tâlcuire la Evanghelia după Luca, p. 38). Maria păzea în inima sa toate acestea ca pe un tezaur prețios și valoros, ca să fie meditat continuu în tăcerea interioară a inimii. Și noi suntem chemați să coborâm în adâncul inimii noastre să gustăm, dincolo de agitația de zi cu zi a vieții, din bogăția nemărginită a tainei lui Dumnezeu, Care S-a făcut om și din darul inestimabil pe care această taină ni l-a făcut nouă.

Să ne lăsăm surprinși și uimiți de învăluirea slavei și luminii tainei Nașterii Domnului. Să facem ca frenetica căutare de daruri pentru prunci, părinți și prieteni, pregătirile exterioare pentru această sărbătoare, luminile care ne răpesc privirea într-o lume a consumismului, care ne este străină, să nu întunece „lumina cea adevărată” pe care această Taină a adus-o lumii. Să ne oprim o clipă și să ne așezăm în fața icoanei Nașterii Domnului, înaintea Pruncului Iisus, pentru a putea medita la rostul existenței noastre și să contemplăm mântuirea lui Dumnezeu, care lucrează în viața noastră.

Sfântul Evanghelist Luca subliniază faptul că „Maria păstra toate aceste cuvinte, punându-le în inima sa”, pentru că, împreună cu Dreptul Iosif, n-a înțeles imediat și pe deplin taina întrupării lui Dumnezeu. Maria și Iosif au primit de la Dumnezeu misiunea sfântă de a fi părinții după trup ai lui Iisus, care i-au oferit cadrul legal și familial al venirii Sale în lume. Ei l-au crescut pe Pruncul Iisus în casa de la Nazaret până la vârsta majoratului religios, când El a devenit „fiu al preceptului”, adică până când a arătat în mod public, la vârsta de 12 ani, că știe nu numai să citească, ci și să interpreteze Legea, astfel încât să-i uimească cu înțelepciunea Sa pe învățații vremii de la Templul din Ierusalim.

Sfântul Evanghelist Luca vorbește de creșterea Copilului Iisus „cu înțelepciunea și cu vârsta și cu harul lui Dumnezeu și la oameni” (Luca 2, 52). Iisus n-a frecventat nicio școală rabinică. Creșterea Sa a fost legată de experiența lucrurilor și a evenimentelor care se desfășurau în micuțul sat din Nazaret și, mai ales, din experiența familială, din viața zilnică trăită alături de Fecioara Maria și Dreptul Iosif. De la Dreptul Iosif, Copilul Iisus a învățat probabil să respecte cu strictețe Legea, să facă față ostenelilor de zi cu zi, umilințelor, să refuze afișarea ostentativă, dragostea față de ceea ce pare mic și neînsemnat, sensul dreptății și demnității fiecărei persoane, dezaprobarea ipocriziei. De la Fecioara Maria este ușor de înțeles că Pruncul și apoi Copilul Iisus a deprins sensul contemplării celor dumnezeiești, sensibilitatea față de cei sărmani și suferinzi, respectul față de femei, atenția care trebuie acordată fiecărei persoane umane și spiritul slujirii dezinteresate. La aceste valori pe care le-a cunoscut în familia după trup, Copilul Iisus a deprins din contextul sărac al Nazaretului capacitatea de a vorbi în termeni simpli și accesibili tuturor, deschiderea față de toți, sensul prieteniei și atenția față de cei mici și neînsemnați.

Dreptmăritori creștini,

Astăzi, când valorile tradiționale ale familiei sunt puse la îndoială de unii dintre concetățenii noștri, Sfânta Biserică, cea mai veche instituție a poporului român, ne îndeamnă să reflectăm la familia după trup a Pruncului Iisus, din care să deprindem modelul de referință pentru fiecare familie creștină. Din experiența familiei sfinte a lui Iisus, putem învăța cel puțin trei lucruri:

În primul rând, vedem din descrierea oferită de Sfântul Luca Evanghelistul, că familia după trup a lui Iisus participa la momentele religioase importante din vremea lor. În fiecare zi de Sabat, când respectau ziua de odihnă, mergeau la sinagogă să se roage și să asculte cuvântul lui Dumnezeu, întorcându-se acasă întăriți duhovnicește. An de an mergeau într-un pelerinaj de credință la Templul din Ierusalim, cu prilejul sărbătoririi Paștelui iudaic. După exemplul lor trebuie și noi să recuperăm obișnuința de a merge la Biserică împreună cu membrii familiilor noastre în fiecare Duminică, când serbăm Învierea Domnului, și să participăm la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie, să ne deprindem cu citirea și meditarea Sfintei Scripturi, la viețile luminoase și pilduitoare ale Sfinților, pentru ca, astfel întăriți duhovnicește, să putem merge mai departe în viață și să reușim să facem față nenumăratelor provocări cu care ne confruntăm.

În al doilea rând, învățăm că părinții după trup ai lui Iisus, Dreptul Iosif și Fecioara Maria, i-au creat condițiile „creșterii cu vârsta și înțelepciunea”, însă suntem siguri că, la rândul lor, și ei au avut multe de învățat de la dumnezeiescul Copil. „Creșterea”, putem afirma fără să greșim, a fost reciprocă. Trebuie și noi să facem tot posibilul ca și familiile noastre să devină locul unei astfel de creșteri a copiilor noștri, nu numai cu vârsta, ci să crească duhovnicește prin harul lui Dumnezeu, după cum ne învață Sfântul Apostol Petru: „să crească în har și în cunoașterea Domnului nostru și Mântuitorului Iisus Hristos” (2 Petru 3, 18).

În al treilea rând, înțelegem din Sfânta Evanghelie că Iisus creștea „în har”, adică se bucura de simpatia oamenilor, era îndrăgit de toți. Era un stil de viață deprins în familia după trup de la Nazaret, deschis și binevoitor cu alții, angajat în rezolvarea problemelor semenilor. Și familiile noastre creștine pot să învețe din acest exemplu să fie atente și sensibile la problemele sociale, la binele comun, disponibile să se ajute unele pe altele, ceea ce creează simpatie între ele, acesta devenind un mod de a trăi și de a împărtăși credința și stilul de viață creștin altora.

Iubiți frați și surori în Domnul,

Acestea sunt numai câteva îndemnuri, pe care vă chem sa le împliniți în viața voastră zilnică, la acest moment de bucurie, al Nașterii Mântuitorului Iisus Hristos. Așa vom putea fi cu adevărat făclii luminoase, așezate într-un loc înalt, care să lumineze tuturor celor ce sunt întru întuneric (Matei 5, 15). Din nefericire, trăim într-o lume în care întunericul se extinde, într-o lume a păcatului, a urii, a egoismului, a consumismului, o lume care pare să fi uitat de lumina și cuvântul adevărului aduse de Mântuitorul Iisus Hristos.

Noi, creștinii, suntem chemați să răspândim lumina lui Hristos prin exemplul vieții noastre, prin mărturisirea pe care trebuie să o facem în fața lumii aflate în întuneric. Să nu vă rușinați să mărturisiți că pentru noi Domnul Hristos este „Calea, adevărul și viața” și că El este singurul care poate salva această lume de întunericul păcatului și al urii! Normalitatea omului este dăruită de viețuirea cu Dumnezeu.

La această prăznuire a luminii și bucuriei, vă doresc să primiți sărbătorile Crăciunului, Anului Nou 2017 și Bobotezei cu pace, sănătate și alese bucurii duhovnicești, binecuvântându-vă pe toți și rugând pe Mântuitorul Iisus Hristos, Cel născut în ieslea Betleemului, să vă dăruiască cele ce vă sunt de folos sufletelor și trupurilor voastre.

Al vostru arhipăstor, stăruitor în rugăciune către Dumnezeu pentru pace și bunăvoire, pentru sporite rodiri în Iisus Hristos, Domnul Păcii,

† VINCENȚIU

Episcopul Sloboziei și Călărașilor