Pastorală la Învierea Domnului 2015

Pastorală la Învierea Domnului 2015

Vincenţiu

Prin harul lui Dumnezeu

Episcopul Sloboziei şi Călăraşilor

Iubitului meu cler şi popor,

Har şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru,

Iar din parte-mi, arhiereşti binecuvântări!

 Iubiţii mei fii sufleteşti,

 Hristos a înviat!

 

Creştinismul, prin întreaga sa realitate istorică, este clădit pe Învierea lui Hristos, adică pe viaţa veşnică a Persoanei Mântuitorului Hristos, Dumnezeu adevărat şi Om adevărat. Întreaga istorie a Creştinismului, de-a lungul secolelor, cu minunile sale nesfârşite, mărturiseşte despre Înviere. Pentru că, dacă este un eveniment la care am putea reduce toată viaţa Mântuitorului Hristos şi cea a apostolilor şi, în general, a Creştinismului, acesta este chiar Învierea lui Hristos. La fel, dacă este un adevăr la care am putea reduce toate adevărurile evanghelice, acest adevăr este Învierea lui Hristos. Dacă este o realitate la care am putea reduce toate realităţile Noului Testament, aceasta este realitatea Învierii lui Hristos. Dacă este o minune evanghelică la care am putea reduce toate minunile, aceasta este minunea Învierii lui Hristos. Toate adevărurile despre Hristos şi toate minunile Sale îşi găsesc desăvârşirea în realitatea Învierii lui Hristos.

pastorala la invierea domnului 1Învierea Mântuitorului Hristos reprezintă un evident fapt istoric, cea mai clară realitate istorică. Este unicul eveniment al istoriei. Toate celelalte evenimente sunt moarte. Numai acesta rămâne.  Hristos înviat din morţi nu mai moare (Romani 6, 9).

Învierea din morţi a Mântuitorului Hristos a fost diferită de toate celelalte învieri menţionate în Sfânta Scriptură. În Noul Testament, învierea lui Lazăr, a fiicei lui Iair şi a fiului văduvei din Nain sunt descrise ca reveniri la viaţa şi la existenţa obişnuită; nu se spune nicăieri că ei au fost preaslăviţi şi că nu ar mai fi murit niciodată. Mântuitorul Hristos, în schimb, este prezentat ca fiind Biruitorul morţii, Cel Care S-a reîntors nemuritor întru slavă şi putere. Evangheliştii nu-L prezintă pe Mântuitorul Hristos înviat ca fiind un supravieţuitor dintr-o moarte clinică. Potrivit Sfintelor Evanghelii, Mântuitorul înviat S-a arătat pe Sine Viu, Şi-a manifestat prezenţa Sa dumnezeiască şi, în acelaşi timp, S-a făcut nevăzut; iniţiativa Sa este absolută, iar chipul Său nu permite să fie recunoscut imediat; noua Sa existenţă nu are nevoie de justificări. Mărturiile din Luca 24, 36 – 43, arată că Mântuitorul Hristos înviat vrea să demonstreze ucenicilor realitatea propriului trup înviat, deoarece aceştia au crezut că văd un duh sau o fantasmă. Pentru Sfântul Ioan evanghelistul, arătările Mântuitorului Hristos înviat au scopul de a descoperi dumnezeirea Fiului, care să-i conducă pe ucenici şi pe noi la credinţă.

Evanghelia Sfântului Ioan este o „Evanghelie a întâlnirilor”: ea ne prezintă întâlnirea Mântuitorului cu Nicodim, cu femeia samarineancă, întâlnirea cu ologul de la Vitezda, cu orbul din naştere, cu Maria şi Marta şi chiar cu Pilat. Nu este surprinzător, deci, că principala relatare a Sfântului Ioan despre arătările Mântuitorului Hristos înviat cuprinde o serie de întâlniri care ilustrează diferite reacţii de credinţă. Ceea ce caracterizează relatarea Învierii Mântuitorului, potrivit evanghelistului Ioan, este preferinţa pentru verbul „a vedea”.

Dreptmăritori creştini,

În Evanghelia după Ioan verbul şi, în special, întreg capitolul 20, „a vedea” are o importanţă fundamentală, , care istoriseşte arătările Domnului înviat. În acest capitol evanghelistul insistă asupra verbului „a vedea” ca prim pas obligatoriu pentru a ajunge la credinţă. Întâlnim de 13 ori acest verb, în puţine rânduri, pentru a evidenţia caracterul empiric şi sensibil al arătărilor Domnului înviat şi pentru a nu risca să reducem creştinismul la o idee filosofică sau de a-l transforma într-o formă de cunoaştere umană.

Evanghelia însăşi este mărturia celor care au fost dintru început „martorii oculari” a ceea ce Iisus a făcut şi învăţat (Luca 1, 1 – 4). De aceea, este bine să ne amintim ceea ce acelaşi evanghelist Ioan scrie în Întâia sa Epistolă sobornicească adresată creştinilor din vremea sa: „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieţii, – Şi Viaţa s-a arătat şi am văzut-o şi mărturisim şi vă vestim Viaţa de veci, care era la Tatăl şi s-a arătat nouă – Ce am văzut şi am auzit, vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi împărtăşire cu noi. Iar împărtăşirea noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Iisus Hristos. Şi acestea noi vi le scriem, ca bucuria noastră să fie deplină” (1 Ioan 1, 1 – 4).

Dacă citim cu atenţie capitolul 20 din Evanghelia de la Ioan constatăm că acesta este alcătuit din patru episoade: în primul (Ioan 20, 1 – 10) Maria Magdalena merge la mormânt şi descoperă că era gol. Îi anunţă pe ucenici, iar Petru şi Ioan aleargă la mormânt să verifice acest fapt. În cel de al doilea episod (Ioan 20, 11 – 18) Iisus înviat se arată Mariei Magdalena în grădina din apropierea mormântului, iar ea va duce vestea învierii ucenicilor. În cel de al treilea episod (Ioan 20, 19 – 25) Iisus se arată în seara Învierii ucenicilor adunaţi de frica iudeilor, însă Toma lipsea. În ultimul episod (Ioan 20, 26 – 29) Iisus înviat se arată din nou ucenicilor, după opt zile, de data aceasta fiind prezent şi Toma.

Întreg capitolul 20 prezintă faptele care s-au derulat în ambianţa mormântului lui Iisus: Maria Magdalena vede piatra răsturnată, mormântul deschis şi crede că Domnul a fost furat; Petru vede giulgiurile şi mahrama înăuntrul mormântului, însă nu ni se spune nimic despre reacţia sa; numai despre Ucenicul iubit se spune că „a văzut şi a crezut” (Ioan 20, 8).

Folosirea acestor două verbe împreună are scopul de a ne introduce treptat în înţelegerea tainei Învierii lui Hristos, o adevărată iniţiere pe care au parcurs-o diferiţii martori ai arătărilor Domnului înviat; o adevărată „pedagogie a vederii”: de la simpla privire, observare, la „vederea” iluminată de credinţa care-L recunoaşte pe Iisus înviat. Aşadar, este drumul de la conştientizarea faptului că ceva neobişnuit s-a întâmplat, până la a ajunge la contemplarea Tainei lui Dumnezeu din realitatea văzută. Aceasta este dinamica credinţei creştine primare, potrivit Sfintelor Evanghelii.

pastorala la invierea domnului 2Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Întreaga prezentare a celor patru episoade din apropierea mormântului lui Iisus tinde către proclamarea finală a Domnului: „Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut” (Ioan 20, 29).

În primul episod sunt surprinse două momente: cel al Mariei Magdalena, care descoperă mormântul gol şi aleargă să-i avertizeze pe ucenici, apoi cel al lui Petru şi Ioan, care aleargă spre mormântul lui Iisus.

Este interesant că, după fiecare moment, întâlnim aceeaşi concluzie. Maria Magdalena afirmă: „Mormântul este deschis şi nu ştim unde l-au pus” (Ioan 20, 2). După ce Petru şi Ioan cercetează mormântul, Evanghelia afirmă: „încă nu ştiau Scriptura, că Iisus trebuia să învieze din morţi” (Ioan 20, 9). Concluzia este aceeaşi: „nu ştiau”. Nu aveau nicio idee de faptul că Iisus trebuia să învieze. Această neştiinţă şi nepregătire a ucenicilor este surprinzătoare, este asemenea unei orbiri a martorilor în faţa învierii. Însă această nepregătire a lor nu face decât să evidenţieze şi mai mult realitatea intervenţiei dumnezeieşti, asemenea intervenţiei din momentul creării lumii din nimic. Credinţa în înviere, a fost pentru ucenicii lui Iisus, ca o redeşteptare la o nouă viaţă. Potrivit descrierii din Sfânta Evanghelie, Petru a intrat primul în mormânt şi a văzut numai lucrurile materiale, apoi a intrat Ioan care „a văzut şi a crezut”. Însă Ioan numai a intuit ceva din acele semne, din prezenţa mahramei care păstra forma ovală a capului şi a giulgiurilor întinse pe jos, care indicau locul aşezării trupului în mormânt.

Folosirea verbului „a crede” în sens absolut sugerează mai degrabă acceptarea calmă şi senină a unei taine în parte încă inexplicabilă, o încredere deplină în iubirea lui Dumnezeu. Această explicaţie este sugerată şi de faptul că Ioan afirmă în Evanghelie că, în acea dimineaţă a învierii, „era încă întuneric” (cf. Ioan 20, 1). Oare cum putea fi încă întuneric şi în acelaşi timp vizibil interiorul mormântului? Celelalte Evanghelii afirmă că era dis-de-dimineaţă, în zorii zilei, când se lumina de ziuă. Însă afirmaţia lui Ioan ar putea avea un caracter simbolic şi indică nepregătirea ucenicilor, explicând astfel faptul că, după descoperirea mormântului gol, ei s-au întors acasă. Numai Ioan, ucenicul iubit, a intuit ceva. Era neliniştit, însă încă nu a înţeles. De aceea verbul „a crede” din capitolul 20, versetul 9, trebuie înţeles în sensul: „a început să creadă”.

În cel de al doilea episod al capitolului „Iisus se arată Mariei Magdalena”. Este un pas înainte faţă de primul episod, când apostolii au văzut numai mahrama şi giulgiurile rămase intacte în mormânt. Acum se trece de la vederea acestor semne ale învierii, la prezenţa şi vederea fizică a lui Iisus, o prezenţă care însă nu este imediat recunoscută de Maria Magdalena. Episodul se concentrează asupra transformării „vederii” Mariei Magdalena, care trece de la simpla constatare a faptului că piatra de la intrarea mormântului a fost rostogolită, la privirea atentă a acestui Om, în aparenţă un grădinar; când îl recunoaşte, îl cheamă „Învăţătorul”, după cum era obişnuită să-l cheme înainte de înviere, în timpul activităţii publice, şi vrea să-l reţină. Numai că atunci se aud din gura lui Iisus cuvintele: „Nu te atinge de Mine, căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu. Mergi la fraţii Mei şi le spune: Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru şi la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru” (Ioan 20, 17). Iar Maria Magdalena poate să exclame: „Am văzut pe Domnul” (v. 18); nu pe „Învăţătorul”, ci pe „Domnul”. Acesta este titlul primit de Iisus după Înviere „ca să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu – Tatăl” (Filipeni 2, 11).

În cel de al treilea episod al capitolului 20 din Evanghelia de la Ioan, Hristos se arată pentru prima dată ucenicilor adunaţi la un loc. De data aceasta nu este vorba de un Om care stă într-o grădină; aici Domnul se arată intrând prin uşile încuiate (un aspect subliniat de două ori): este vorba de o adevărată hristofanie sau manifestare a dumnezeirii lui Hristos. Şi pentru că trupul său înviat este unul duhovnicesc, imaterial, pnevmatizat, vine de la Dumnezeu, nu mai poate fi oprit de nişte uşi încuiate. Iisus nu mai are nicio legătură cu Cetatea Sfântă, cu iudaismul, vine de sus: acesta este începutul Bisericii. Se aşează în mijlocul ucenicilor, semn că rămâne prezent în Biserica Sa. Le arată rănile cicatrizate: amintirea pătimirilor nu s-a şters, ci a fost transfigurată de învierea trupului. Apoi Ioan spune că Iisus „a suflat” asupra lor. Este un verb folosit şi de cartea Facerii pentru a indica lucrarea lui Dumnezeu la crearea omului, când, după ce l-a plăsmuit din ţărână, „a suflat în faţa lui suflare de viaţă” (Facere 2, 7). Hristos înviat a făcut din apostoli făpturi noi. Nu este încă darul Cincizecimii, ci infuzia de credinţă pascală, care-i transformă pe ucenici în credincioşi adevăraţi, făpturi noi; acum sunt abilitaţi să înceapă misiunea lor.

Potrivit ultimului episod din capitolul 20, Iisus se arată din nou ucenicilor după opt zile, de data aceasta fiind prezent şi Apostolul Toma. Începutul este acelaşi, adevărata noutate însă o constituie prezenţa lui Toma, care îndeplineşte un rol dublu: fiind „unul din cei doisprezece” trebuia să-l vadă pe Domnul înviat; iar, pe de altă parte, el este şi unul dintre cei care nu l-a văzut prima dată şi ne reprezintă într-un fel pe fiecare dintre noi. Astfel, cazul lui Toma prevesteşte atitudinea tuturor credincioşilor. De aceea, este valabil pentru toţi îndemnul lui Iisus adresat lui Toma: „Nu fi necredincios, ci credincios” (Ioan 20, 27), adică să devii un om cu credinţă. Apoi, Iisus adaugă: „Pentru că M-ai văzut, Toma, ai crezut”. Este mustrat de Iisus pentru că ar fi trebuit să creadă pentru mărturia celorlalţi apostoli, care, la rândul lor, au crezut ceea ce Maria Magdalena le-a vestit.

Iisus îi spune atunci lui Toma: „Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!” (Ioan 20, 29). Este fericirea făgăduită celor care încep să creadă datorită semnelor arătate de Dumnezeu şi dau credit mărturiei apostolilor Lui.

Dreptmăritori creştini,

Anul acesta, 2015, Sfântul Sinod al Bisericii noastre ne propune să reflectăm cu mai mare responsabilitate asupra misiunii şi mărturiei noastre de creştini, pe care suntem chemaţi să le facem în această lume secularizată, prin implicarea în viaţa comunităţilor parohiale şi a sfintelor mănăstiri. Să-L rugăm pe Mântuitorul Iisus Hristos Înviat să ne conducă de la vederea fizică la vederea spirituală, la contemplarea şi trăirea bogăţiei de har, pe care o primim, clipă de clipă, în cursul vieţii noastre.

Chemându-l în rugăciune pe Sfântul Ioan Gură de Aur şi urmând exemplul vieţii lui, să mărturisim cu faptele vieţii noastre că adevărata viaţă este cea dată de Mântuitorul Iisus Hristos; că adevărata familie este cea binecuvântată de Biserică, cu naştere de prunci; că adevărata fiinţă umană este cea care îşi împlineşte personalitatea în domeniile cunoaşterii, fără a se abate de la legile lui Dumnezeu.

Să ne deschidem ochii sufleteşti şi trupeşti şi să vedem frumuseţea şi adevărul credinţei „părinţilor noştri”, credinţă pe care s-o trăim şi să o împărtăşim copiilor şi urmaşilor noştri.

În această zi de lumină şi har vă binecuvintez pe toţi şi vă urez ca această prăznuire a Sfintelor Paşti să o aveţi cu pace, sănătate şi alese bucurii, rugând pe Mântuitorul Iisus Hristos, Cel înviat din morţi să vă dăruiască cele ce vă sunt de folos sufletelor şi trupurilor voastre.

Adevărat a Înviat Domnul!

Al vostru arhipăstor, stăruitor în rugăciune către Dumnezeu,

pentru pace şi bunăvoire,

VINCENŢIU

Episcopul Sloboziei şi Călăraşilor