Pastorală la Învierea Domnului

† Vincenţiu

Prin harul lui Dumnezeu

Episcopul Sloboziei şi Călăraşilor

 

Iubitului meu cler şi popor,

Har şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru,

Iar din parte-mi, arhiereşti binecuvântări!

 

 „Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit?
 A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus”. (Marcu 16, 6)

Hristos a înviat!

Pastorală la Învierea Domnului 2013

Dreptmăritori creştini,

         

Ne-a învrednicit Preabunul Dumnezeu să săvârşim sfinţita călătorie a marelui Post şi să ajungem la această mare sărbătoare, Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, minunea minunilor, de care beneficiază nu doar cei câţiva aleşi, amintiţi de Sfintele Evanghelii, cum au fost Sfinţii Apostoli şi femeile mironosiţe, ci şi fiecare om născut în lumea aceasta. Moartea şi Învierea Mântuitorului Hristos sunt două momente fundamentale din istoria mântuirii omului, pentru care Dumnezeu a ales să trimită pe Fiul Său în lume. Aceste două evenimente mântuitoare s-au petrecut într-un loc cunoscut, Ierusalim, şi într-un moment precis al istoriei noastre, anul 30 d. Hr.

Pentru creştinii din primele secole şi pentru noi cei de astăzi, Mormântul gol de la Ierusalim, cinstit de întreaga creştinătate ca Sfântul Mormânt, în care a fost aşezat trupul Domnului şi din care a înviat, este locul cel mai sfânt de pe faţa pământului. Astfel, când mergem în pelerinaj şi intrăm în Biserica Sfântului Mormânt sau Biserica Învierii din Ierusalim, a cărei temelie se află pe locurile Răstignirii şi Învierii, noi cinstim, înainte de toate, Sfântul Mormânt, numit în cărţile noastre de slujbă „izvor de viaţă”. Sfântul Ioan Gură de Aur ne învaţă, în Cuvântul din noaptea de Paşti, că „din mormânt a ieşit iertarea”, adică răscumpărarea lumii din păcat.

Sfintele Evanghelii ne înfăţişează cum s-au derulat evenimentele după Răstignirea şi Moartea Domnului, astfel: „Şi făcându-se seară, fiindcă era vineri, care este înaintea sâmbetei, a venit Iosif cel din Arimateea, sfetnic ales, care aştepta şi el împărăţia lui Dumnezeu, şi, îndrăznind, a intrat la Pilat şi a cerut trupul lui Iisus” (Marcu 15, 42-43). În această atmosferă de teamă, amplificată de eşecul pe care-l reprezenta moartea Învăţătorului lor, nu unul dintre Apostoli, ci Iosif di

n Arimateea, este cel care s-a prezentat la Pilat pentru a-i cere trupul lui Iisus ca să-l aşeze în mormânt. Dar, cum deja „se lumina spre sâmbătă” (Luca 23, 54) şi fiind Sabatul zi de sărbătoare, care, în anul acela, se suprapunea cu Paştele iudeilor, cu ajutorul femeilor care-L urmaseră pe Iisus, au pregătit şi curăţit în grabă trupul lui Iisus, plin de sânge şi scuipături. „Şi a venit şi Nicodim…aducând ca la o sută de litre de amestec de smirnă şi aloe. Au luat deci trupul lui Iisus şi l-au înfăşurat în giulgiu cu miresme, precum este obiceiul la iudei” (Ioan 19, 39 – 40).

 

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Cele patru Sfinte Evanghelii ne-au transmis tradiţia orală a Bisericii dintru început despre aflarea Mormântului gol (Matei 28, 1-8; Marcu 16, 1-8; Luca 24, 1-8; Ioan 20, 1-9) spunând, în acord, că „în ziua întâi a săptămânii”, Maria Magdalena şi celelalte femei au fost primele care au ajuns la mormânt dis-de-dimineaţă, descoperind, spre surpriza lor, că piatra fusese răsturnată. Tulburate şi dezorientate, femeile au fost interpelate de un Înger cu aceste cuvinte: „Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus” (Marcu 16, 6).

Sfântul Evanghelist Matei relatează şiretlicul mai marilor sinagogii (Matei 28, 11-15) care, descumpăniţi de relatările străjerilor – martori ai intervenţiei Îngerului care a răsturnat piatra de pe mormânt – le-a poruncit, dându-le o importantă sumă de bani, să răspândească vestea că, venind noaptea, ucenicii au furat trupul în timp ce ei dormeau. Un detaliu esenţial: Apostolii Petru şi Ioan sunt surprinşi văzând „giulgiurile puse jos” (Ioan 20, 5; Luca 24, 12) ca şi mahrama care era „înfăşurată la o parte, într-un loc” (Ioan 20, 7). Sfântul Ioan Evanghelistul declară simplu că „a văzut şi a crezut” (Ioan 20, 8).

În relatarea învierii lui Lazăr (Ioan 11, 1-44), cu ocazia reînsufleţirii trupului acestuia, care intrase deja în descompunere, Iisus porunceşte martorilor minunii: „Dezlegaţi-l şi lăsaţi-l să meargă” (Ioan 11, 44). Giulgiurile şi mahrama constituie într-adevăr, piedici pe care numai o intervenţie exterioară le poate învinge. Or, nimic asemănător pentru Iisus: giulgiurile zac pe pământ, iar mahrama e înfăşurată, la o parte, într-un loc” (Ioan 20, 5-7).

 

Dreptmăritori creştini,

Giulgiurile sau bucăţile de pânză care zăceau pe jos, în locul în care fusese pus trupul Mântuitorului, arată că El nu putea să fie ţinut de „durerile morţii” (cf. Psalmul 114, 3). Mahrama era o bucată de pânză pătrată, un fel de văl folosit în ritualul funerar pentru a acoperi faţa defunctului. Despre mahramă, Sfântul Ioan Evanghelistul ne spune că era „învăluită sau înfăşurată”, ceea ce indică faptul că mahrama care acoperea capul lui Iisus păstra forma ovală a capului Său. Această aşezare surprinzătoare a giulgiurilor şi a mahramei evidenţiază că, înviind, trupul lui Iisus a ieşit din ele într-un mod minunat, fără să le mute. „Giulgiurile nedesfăcute, puse de-o parte pe pământ, sunt ca o crisalidă din care fluturele a ieşit” (cf. Olivier Clement). Ucenicii înţeleg că trupul lui Iisus nu a fost furat, deoarece hoţii cu greu ar fi despuiat un cadavru înainte de a-l fura din mormânt. S-ar putea gândi cineva în mod serios că hoţii şi-ar fi dat osteneala să desfăşoare cu răbdare trupul din aceste legături, să înlăture toate faşele de pânză, îmbibate de uleiuri care se lipiseră de trup, şi, pe deasupra, să înfăşoare mahrama cu atâta grijă? Nu s-ar fi rupt deloc giulgiurile? Iată câteva din numeroasele întrebări care se ridică.

În cazul lui Lazăr, mort deja de patru zile, mormântul lui este deschis, mortul iese cu mâinile şi picioarele legate de faşele de pânză funerare, iar capul era învăluit de mahramă. Cuvântul lui Iisus îl eliberează de ultimele legături ale morţii (In 11, 44). Acesta este semnul slavei lui Dumnezeu. Lazăr a fost readus la viaţa naturală, fiind destinat să moară din nou. Iisus a lăsat aceleaşi giulgiuri în mormânt, descoperindu-le ucenicilor Săi că El a înviat întru viaţa veşnică. „Giulgiurile intacte de la mormântul lui Hristos contrastează cu prezentarea lui Lazăr, care iese din mormânt, „fiind legat la picioare şi la mâini cu fâşii de pânză şi cu faţa înfăşurată cu mahramă” (In 11, 44), în timp ce Chipul lui Iisus a fost cu grijă eliberat de mahramă, iar aceasta, înfăşurată, a fost pusă de-o parte, în alt loc, arătându-ne că Învierea, ieşirea din crisalida „acestei lumi”, s-a făcut, începând cu Chipul Său, „icoană” a transparenţei Persoanei” (Cf. O. Clement, Mormântul gol, p. 57).

În cazul Învierii Mântuitorului Hristos, semnele de la înmormântarea trupului au rămas intacte în mormânt. Ucenicul care vede aceste „semne” începe să creadă. Este „credinţa” absolută, adică încredinţarea şi mărturisirea că Iisus este Domnul, Hristosul şi Fiul lui Dumnezeu. De aceea, ucenicul care crede este modelul tuturor celor care vor crede fără să vadă realitatea trupului lui Iisus înviat şi să verifice identitatea Sa, după cum pretindea Toma (In 20, 29). Credinţa sa este exemplară pentru cei care cred în Iisus, Hristosul şi Fiul lui Dumnezeu, cu ajutorul semnelor săvârşite de Iisus înaintea ucenicilor Săi, semne alese şi documentate în Evanghelia scrisă (In 20, 30-31).

Numeroasele încercări de a dovedi că Hristos nu a înviat şi că trupul Său ar fi rămas în mormânt au fost destinate eşecului. Oare Apostolii n-au murit cu acest adevăr pe buze, că Hristos a înviat? Saul din Tars, îndârjit în prigonirea creştinilor, nu a fost interpelat pe drumul Damascului cu aceste cuvinte: „De ce Mă prigoneşti?” (FA 9, 3). Convertirea sa fulgerătoare l-a transformat într-un apărător fervent al Învierii lui Hristos, cu preţul suferinţelor care l-au însoţit până la moartea martirică pentru Hristos.

La mormânt, Îngerul cere femeilor mironosiţe să nu-L mai caute acolo pe Hristos, Care este viu. Mormântul gol stimulează memoria reînviată de Solul Ceresc: „El a înviat precum a zis” (Matei 28, 6). Scripturile sunt confirmate, iluminate de lumina mormântului, care le proslăveşte sensul. Mormântul deschis şi gol nu este decât locul unei prezenţe care să le amintească locul în care Iisus a înviat. El a devenit, astfel, pentru conştiinţa creştină, un monument comemorativ al unei memorii vii, locul în care femeile mironosiţe au fost învestite să mărturisească Învierea lui Hristos. Mormântul gol, dar deschis, devine, mai degrabă, un nou punct de plecare, deoarece Iisus le trimite să vestească ucenicilor Învierea.

 

Iubiţi fii duhovniceşti,

Primii creştini care trăiau la Ierusalim ştiau foarte bine, fapt de altfel confirmat de descoperirile arheologice, că Golgota, locul Răstignirii, se afla în afara zidurilor cetăţii şi că, iniţial, fusese o veche carieră de piatră, care în vremea Mântuitorului fusese abandonată, devenind un fel de depozit de piatră reciclabilă, dar neutilizabilă în construcţii, din cauza calităţii ei slabe (calcar). Primii creştini din Ierusalim, la origine evrei convertiţi, au comemorat jertfa Mântuitorului pe cruce şi au cinstit mormântul gol, recitând Psalmul 118, 22: „Piatra pe care n-au băgat-o în seamă ziditorii, aceasta s-a făcut în capul unghiului” (cf. 1 Ptr 2, 7).

Arheologii şi savanţii de marcă din zilele noastre nu se îndoiesc de autenticitatea locului răstignirii Mântuitorului şi a mormântului Său pe care ei le consideră identificate fără putinţă de tăgadă. Ei susţin că Biserica apostolică din Ierusalim cunoştea în mod exact locul atestat al mormântului Domnului. De altfel, este evident că multe particularităţi din Evanghelii sunt mai uşor de explicat, dacă, în momentul în care textele au fost scrise, exista o cunoaştere directă a mormântului. Mormântul nou fusese săpat în piatră şi era situat într-o grădină sau livadă, în apropierea cetăţii; se cunoştea proprietarul, care era Iosif din Arimateea, un sfetnic vestit. În mormânt, locul unde fusese depus trupul lui Iisus era situat în partea dreaptă, iar intrarea, foarte joasă, îi obliga să se plece pe cei care intrau înăuntru ca să privească.

Noile descoperiri ne încurajează să reflectăm asupra practicii liturgice a primilor creştini din Ierusalim, dinainte de anul 70 d. Hr, când Ierusalimul a fost distrus. De aceea, putem afirma că ucenicii Mântuitorului urmaseră practica liturgică de a recita Psalmul 118 în faţa mormântului Mântuitorului. Astfel, ei au început să cinstească acest loc, punând bazele cultului creştin la Ierusalim, venind în pelerinaje în Cetatea Sfântă, iar, în această perioadă, se adunau pentru a cinsti Jertfa pe Cruce şi Învierea Mântuitorului. Un astfel de gest era firesc, dacă ne gândim la practica obişnuită în iudaism de a merge în pelerinaj la mormintele înţelepţilor evrei. Era o practică veche, devenită obişnuinţă în iudaismul palestinian anterior anului 70 d. Hr.

Primii ucenici ai Mântuitorului au considerat Psalmul 118 ca fiind potrivit procesiunii liturgice desfăşurate în jurul Sfântului Mormânt. În acest sens, trebuie amintit, în mod special, versetul 23: „De la Domnul s-a făcut aceasta şi minunat [lucru] e în ochii noştri”. Refrenul „că în veac este mila Lui” se repetă de mai bine de patru ori în acest psalm. Este vorba, aşadar, de o slujbă liturgică, săvârşită de primii creştini în faţa Golgotei şi în jurul mormântului Mântuitorului, pentru a cinsti astfel ultimele evenimente din viaţa Domnului lor.

Pe acest loc, primul Împărat creştin, Sfântul Constantin cel Mare şi mama sa Elena, pe care anul acesta îi cinstim în mod deosebit în Biserica noastră Ortodoxă, au construit, între anii 325-335 d. Hr., un impunător complex de biserici, care să includă locul Răstignirii şi Învierii Domnului, ca „să laude neamurile şi popoarele pe Hristos, Dumnezeu nostru, Care, de bunăvoie pentru noi, Cruce a răbdat şi în iad până a treia zi a fost; şi să se închine Învierii Lui celei din morţi, prin care s-au luminat toate marginile lumii”. În acest loc sfânt, legat de Învierea Mântuitorului Hristos, în fiecare an, de peste douăzeci de veacuri, în Sâmbăta Mare, vine Sfânta Lumină în mod suprafiresc la Mormântul Domnului din Ierusalim. Această Sfântă Lumină am primit-o și noi și am împărțit-o preoţilor şi credincioşilor noştri în noaptea de Înviere.

 

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Anul mântuirii 2013 este un an aniversar pentru Eparhia noastră. Se împlinesc douăzeci de ani de când, cu binecuvântarea Preabunului Dumnezeu, Sfântul Sinod, la propunerea fericitului întru adormire, părintele nostru Patriarhul Teoctist, a întemeiat Episcopia Sloboziei şi Călăraşilor în judeţele Ialomiţa şi Călăraşi. „Slujire şi Dăruire” sunt cuvintele care ne călăuzesc paşii în acest an aniversar, cinstind memoria fericiţilor noştri înaintaşi şi înmulţind lucrarea jertfelnică pastoral – misionară, culturală, socială şi filantropică, pe care slujitorii Sfintelor Altare o săvârşesc în mijlocul poporului dreptcredincios.

Vă îndemn să fiţi părtaşi nouă la acest binecuvântat moment aniversar, iar acum, la Sărbătoarea Sărbătorilor, ca fii ai Învierii, rog pe Preabunul Dumnezeu „să vă înzestreze cu tot ce este bun spre a-I face voia, lucrând între voi ceea ce este bineplăcut înaintea Lui” (Evrei 13, 20), dăruindu-vă tuturor sănătate şi pace.

Vă îmbrăţişez cu părintească dragoste şi vă vestesc:

Adevărat a Înviat Domnul!

Al vostru către Dumnezeu totdeauna rugător,

VINCENŢIU

Episcopul Sloboziei şi Călăraşilor