Muzeul Inocenței: Filmul turcesc care nu e pentru toată lumea (și asta e un compliment)

Nu sunt genul care se uită la filme turcești. Nici la melodrame siropoase de dragoste. Am observat că deși unii critici exact așa îl prezintă, după ce am vizionat miniserialul Muzeul Inocenței îmi permit să-i contrazic. Total.

Muzeul Inocenței nu este siropos, nici plictisitor. Este chiar opusul. Antimelodramatic, dacă pot spune așa. Servește un mix extrem de bine construit între realism și emoție. Un realism al emoțiilor neexplicate, ci doar zugrăvite. Nu îți spune ce să simți, nu culminează în scene lacrimogene de reconciliere sau declarații grandioase. E un film despre ceea ce nu se spune, despre tăceri, despre obsesie brută și lentă deopotrivă, despre viața exact așa cum este. Mai mult – despre cum nu vrem să o vedem sau nu o recunoaștem.

Cumva intriga poveștii devine un plan secundar pe lângă complexitatea temelor implicate. E ca un roman rus condensat: Dostoievski avea sute de pagini să dezvolte o temă, iar aici ai clasicism social, tradiție versus modernitate, ipocrizie burgheză, feminism incipient, psihologia femeii și a bărbatului, sentimente/dragoste/sex/fetiș/obsesie, generații în conflict… o listă aproape interminabilă. Frumusețea filmului și maiestria creatorilor constă tocmai în faptul că acest amalgam, acest tumult, nu devine un ghiveci. Iar cheia este simplă – majoritatea acestor teme sunt exprimate prin cadre de câteva secunde.

Cum spuneam – temele sunt sugerate, nu expuse, nu explicate. Prin simple gesturi sau grimase ale unui personaj, prin cadre pe anumite obiecte, lumini, umbre, culoare, reflexii și… multe țigări.

Îți dau un exemplu: o tânără privește prin geamul ferestrei spre un alt personaj. Focusul pare pe acel personaj, pe acțiunea sau dialogul în care este prins. Dar privită cu atenție, scena exprimă de fapt și altceva: starea tinerei. Cunoști probabil acel moment în care  trăiești, dar nu ești acolo. Ești doar o reflexie. E parcă o altă realitate, un alt strat de existență. Și cum spuneam, filmul abundă de acest gen de cadre care cresc exponențial greutatea poveștii, dar fără să obosească. Majoritatea nici nu le observă…

Personajele te supără. Nu fac ce vrei tu

Personajele te supără. Nu fac ce vrei tu, ce speri tu. Fac ce vor ele. Sunt solid și coerent construite și acționează după propria logică internă, chiar dacă te frustrează. Și interesant este faptul că tocmai subiectivismul cu care sunt create și de care dau dovadă formează un tablou obiectiv al dragostei, al societății, al vieții, exact așa cum e în general.

Un alt aspect care mi-a plăcut foarte mult este acea fină psihologie a ceva ce observ destul de rar în filme legat de diferența de percepție dintre perspectiva bărbatului și a femeii. Știi acele lucruri pe care le faci și cărora le acorzi o atenție și o greutate deosebite, și te aștepți să fie văzute, recunoscute, apreciate – iar partenerul nici măcar nu le remarcă? Filmul surprinde asta perfect. Tu, ca femeie, te recunoști în ea (personajul principal feminin): observi cum își alege cerceii, cum ezită o secundă înainte să vorbească, cum fiecare gest contează. Dar el nu vede nimic din asta. Pentru el contează doar că ea e acolo. Tu, ca bărbat, te recunoști în el (personajul principal masculin): observi că ea a zâmbit când ai spus ceva, că s-a uitat într-un anumit fel. Dar mai târziu realizezi că gesturile ei au însemnat cu totul altceva. Amândoi trăiesc aceeași scenă dar într-un univers paralel de semnificații. Și din această decalare vine suferința, drama, tragedia.

Am simțit această complementaritate de tipul feminin-masculin și în construcția vizuală și nu m-am înșelat: Regizor – femeie (Zeynep Günay) și director de imagine – bărbat (Ahmet Sesigurgil). E genul de film care denotă completarea perfectă dintre regizor, scenarist (Ertan Kurtulan) și echipa de imagine. Sunt convins că mulți spectatori trec pe lângă scene care au costat ore întregi de muncă – expresii faciale calibrate milimetric, iluminări care spun mai mult decât dialogul, momente de tăcere care cântăresc tone. Pentru aceștia, da, filmul este o simplă telenovelă siropoasă.

Muzeul Inocenței chiar există! Ficțiunea a fost construită pe obiecte reale.

Personajele sunt 100% ficțiune, dar obiectele sunt reale. Scriitorul Orhan Pamuk (laureat Nobel – 2006) a început să colecteze obiecte banale din Istanbulul anilor ’70, din piețe de antichități, de la prieteni, din scrumiere vechi… și a creat un muzeu fizic real în Istanbul, cu toate obiectele menționate în roman, fiecare capitol având vitrina lui. E singura carte care are propriul ei muzeu. Muzeul Inocenței

Imaginează-ți un perete cu peste patru mii de mucuri de țigară, cu urme de ruj, fumate de femei reale necunoscute din Istanbulul anilor ’70. E ceva! E ciudat. E nebunie. Obsesie pură! În 2014, muzeul a primit titlul de Muzeul European al Anului.

Știu, nu ți-am spus aproape nimic despre acțiunea din film. Am vrut doar să atrag atenția asupra lui și faptul că merită măcar încercat. Spun asta pentru că am trecut de nenumărate ori pe lângă el în căutările lungi și obositoare după un film bun pe Netflix, din simplul motiv că era turcesc, că era de dragoste, că m-am învățat/mulțumit cu stilul Hollywood.

Pe scurt – miniserialul este pe Netflix, are 9 episoade de circa o oră fiecare. Imagini superbe, actorii joacă ireproșabil. Îl recomand cu drag spectatorilor care caută substanță, nu doar divertisment. Iată și trailerul, deși nu este cu nimic deosebit:

Muzeul Inocenței | Official Trailer | Netflix: