Dorinţa românilor este clară, aproape unanimă şi justificată – Băsescu trebuie să cadă, cu orice preţ, indiferent de urmări şi lipsa unei alternative clare.

Fără politic.

“Jos Băsescu!” Justificat, dar atât. Cu sau fără voinţa sa, cetăţeanul de rând şi-a însuşit modalitatea de rezolvare a problemelor, din comportamentul politicienilor actuali – pe termen scurt, fără gândirea pasului următor, fără nimic. Acum trebuie să cadă Băsescu, pe urmă vom vedea. Acest “vom vedea” este cu atât mai ambiguu, acum, când poporul sătul de politic, nu mai vrea lideri şi partide. Ruptura între politic şi social este de înţeles în situaţia actuală, dar până la un punct. A continua pe această linie este o greşeală, ţinta nefiind posibil de atins. Este necesară acceptarea unui compromis din partea populaţiei în acest sens, iar partidele politice trebuie să-şi schimbe radical modul de abordare a situaţiei, lamentabil până în prezent.

Fără violenţă!

Românul a înghiţit liniştit în ultimii ani toate inepţiile şi păcatele guvernanţilor. A manifestat în mare – paşnic, ca şi în cazul protestelor actuale, iar de fiecare dată a obţinut mai nimic. Şi dacă prin violenţa verbală din stradă nu a reuşit să-şi refuleze măcar frustrările, a rezolvat problema acasă, prin violenţă conjugală, care a crescut în ultimii ani îngrijorător de mult. Nu aruncă pietre în porţile Cotroceniului, nu se luptă cu forţele de ordine. O bătaie zdravănă nevestei sau copilului şi s-a răcorit. Nu-l ştie nimeni, nici nu este suit în dubele poliţiei, iar România este paşnică și nu atrage atenţia internaţionalului în mod negativ, aşa cum sublinia un oficial într-o conferinţă de presă.
Nu sugerez sub nicio formă violenţa în cadrul manifestațiilor, ci doar întreb retoric, cum să te comporţi cu fiinţele din fruntea ţării, care nu înţeleg graiul şi comportamentul uman prin care cetăţenii se exprimă?

Fără lider.

Subiectul este simplu şi clar. Nu necesită mule explicaţii. Este o problemă. Mare. Partidele suferă de o lipsă acută de reprezentanţi credibili (nepătaţi, mai corect), iar din rândul populaţiei, slabe şanse să apară un personaj care să urce treptele spre balconul gol. Suspiciunea şi neîncrederea sunt la cote maxime azi. Chiar şi puternic, competent și bine intenţionat, orice potenţial lider spontan ar putea fi denigrat din start, doar şi pe motiv că haina sa are la guler etichetă portocalie… sau roșie etc.

Fără viziune.

Nu-mi este clar dacă într-adevăr până în prezent a existat vreodată o viziune în ceea ce priveşte drumul României. În momentul de faţă însă, nu avem nici măcar o schiţă. Partidele nu propun nimic, iar manifestanţii se întreabă între ei ce Dumnezeu o fi după ce pică Basescu. Dacă pică…

Presa și rolul ei

Confuzia şi lipsa unei idei clare există şi în ceea ce priveşte prezenţa şi rolul presei la evenimentele din stradă, atât din partea manifestanţilor cât şi din cea a jurnaliştilor.
Unii protestatari şi-o doresc aproape din două motive. Unul – pentru a transmite evenimentele în speranţa că alţi oameni li se vor alătura, doi – pentru un anumit gen de siguranţă, în ideea ca, până la un punct, prezenţa presei va preîntampina posibile acte degenerate, din partea autorităţilor sau unor grupuri civile. Alții, cu interese mai mult sau mai puțin obscure, dar vădit neortodoxe, se ascund de camerele de luat vederi şi resping categoric presa.
Anormalitatea apare atunci când (și s-a întâmplat inclusiv la Slobozia) jurnaliştii sunt huiduiţi şi acuzaţi că susţin actuala putere, ba chiar respinşi şi trimiși acasă, din simplul motiv că în loc să se alăture grupurilor de manifestanţi şi să protesteze împreună, aceştia nu-şi fac decât meseria – filmează, fotografiază, notează evenimente şi declaraţii. Şi fac asta în aceleaşi condiţii de frig, stres sau potenţiale pericole. Îndreptăţită ar fi fost nemulţumirea manifestanţilor în cazul lipsei jurnaliştilor.
Prezenţa şi atitudinea presei la evenimente nu trebuie să reprezinte nimic altceva decât îndeplinirea rolurilor sale – să transmită informaţii, simple, clare, obiective. Nimic în plus.
Din păcate, cel puţin pe plan local, cu dezamăgire am fost martor cum unii jurnaliști s-au luat la harţă, ca să-i spunem pe de-a dreptul, cu câţiva manifestanți. E adevărat că cei din urmă au început primii, dar conduita unui reprezentant al presei (şi de ce nu, al intelectualităţii) ar fi trebuit să permită contracararea momentului inoportun cu tact şi obiectivism, în niciun caz să profite de conjunctură pentru a face puţină propagandă politică, înverşunând spiritele mai abitir. E dreptul fiecăruia să aibă propriile opinii, însă statutul în care te afli la un moment dat nu-ţi permite să le exprimi/impui, dacă te respecţi. Jurnalistul trebuie să asculte şi să redea, nu să instige sau să impună un punct de vedere. Este adevărat că formarea opiniei se află printre rolurile presei, dar unii prea înţeleg lucrurile mot-a-mot.

Dacă publicul ar înţelege şi respecta rolul presei, iar presa şi-ar înțelege şi respecta rolul, cu siguranţă toată lumea ar avea de câştigat, indiferent de apartenţele și înclinările politice.