„După dealuri”, un film prea nou pentru cinematografele românești
[box color = green]Slobozia a fost unul dintre oraşele în care a ajuns cel mai aşteptat film al anului, „După dealuri”, în regia lui Cristian Mungiu. Vineri, 2 noiembrie, pelicula premiată la Cannes şi propusă de România la Oscarul pentru „Cel mai bun film străin” a avut două proiecţii la Casa de Cultură Municipală din Slobozia (fostul Cinema Galax), de la ora 16.00 şi 19.00. Ca noutate, proiecţiile au avut loc în prezenţa actorului Valeriu Andriuţă şi a criticului de film Mihai Fulger, care au discutat la final cu spectatorii.[/box]
Filmul, inspirat oarecum din cazul real de la „Tanacu”, este o dramă în stil românesc dar cu tentă rusească, ce face ca spectatorul să aibă sentimente dintre cele mai puternice. În cele aproximativ două ore, el trece de la plictiseală la bulversare și în final la revoltă. Firul poveștii se adună greu, spectatorul fiind nevoit deseori să-și ciulească urechile pentru a înțelege ce vor actorii să spună. Și asta pentru că filmul este realizat cu ajutorul unei tehnologii performante care redă sunetul în mai multe dimensiuni și care nu este compatibilă cu sistemele antice din cinematografele noastre. Astfel, în cele două ore, sunetul ambiental care acoperea vocile a creat un vacarm de nedescris, spectatorul plecând mai mult obosit decât relaxat, deși nici procesul de exorcizare prezentat nu îți oferea acest sentiment…
„După dealuri” este inspirat de romanele non-ficţionale ale Tatianei Niculescu-Bran și spune povestea a două fete orfane care au crescut împreună la un centru şi se reîntâlnesc după câţiva ani de despărţire. Alina se întoarce din Germania să o ia cu ea pe Voichiţa, prietena ei din copilărie, faţă de care se simte încă foarte ataşată. Voichiţa şi-a găsit însă calea în credinţă, iar maicile printre care trăieşte la mănăstire ţin locul familiei pe care nu a avut-o niciodată. Alina luptă cu toate puterile să recâştige afecţiunea Voichiţei, făcându-i pe cei din jur să se întrebe de unde vine forţa care o animă. Acțiunea se desfășoară în mare parte la o mănăstire nesfințită, de care se îngrijește un preot, căruia i se mai spune și Tati și câteva maici. Regulile în mănăstire sunt destul de stricte, iar viața acolo nu este atât de simplă și idilică precum pare la prima vedere. Cum scenariul e inspirat din povestea reală a “exorcizării de la Tanacu” din 2005, întâmplare în urma căreia călugărul Corogeanu și alte patru maici au fost arestați și ulterior închiși pentru uciderea, într-un act de exorcizare, a Irinei Cornici – despre care se presupune că era bolnavă mintal în momentul în care slujbașii bisericii au hotărât că e posedată de diavol – vă puteți imagina cum s-a derulat acțiunea filmului regizat de Mungiu.
„Nenorocirea” a fost extinsă și în instituțiile românești, spital, poliție, dar și în familie, semn că era nevoie de o reîmprospătare a memoriei colective pentru ca depresia să se cuibărească mai bine în sufletul nostru de români, în genere creștini. Filmul deși premiat – pentru buna interpretare a celor două actrițe – nu a dat, însă, spectatorului ceea ce vroia. Totul a fost livrat într-o înșiruire dubioasă de întâmplări, uneori plictisitoare și fără rost, care au îngreunat finalul, oarecum cunoscut.
Discuțiile de la final cu actorul Valeriu Andriuță, care a interpretat rolul preotului, și cu criticul de film Mihai Fulger, puteau dura la nesfârșit, având în vedere multitudinea de nelămuriri pe care le aveau spectatorii. Concluzia? Se putea mai bine. Iar ca sfat… Dacă tot s-au gândit să ne aducă pe marile ecrane „municipale” acest film, să se găsească în viitor și o soluție cu privire la sunet. Altfel, ei vor fi foarte aproape de un fiasco, iar spectatorii foarte aproape de a ieși din sală tulburați și cu o stare de nervozitate nepermis de mare. Cu toate acestea, mulțumim pentru că slobozenii au beneficiat de onoarea ca la o săptămână de la premiere de gală, să aibă posibilitatea să vizioneze acest film. Totul cu numai 1 leu.