Pastorală la Învierea Domnului 2016. An de an, în noaptea Învierii, ne adunăm în biserici, deoarece credem că Hristos înviat se află în mijlocul nostru, că este viu pentru totdeauna, că El este Biruitorul morţii, al acelei morţi care lucrează în fiecare dintre noi, însă pe care Iisus Domnul, Biruitorul morţii, a înfrânt-o pentru totdeauna.

Înaintea Mormântului Gol

† Vincenţiu

Prin harul lui Dumnezeu

Episcopul Sloboziei şi Călăraşilor

Iubitului meu cler şi popor,

Har şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru,

Iar din parte-mi, arhiereşti binecuvântări!

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Hristos a înviat!

         An de an, în noaptea Învierii, ne adunăm în biserici, deoarece credem că Hristos înviat se află în mijlocul nostru, că este viu pentru totdeauna, că El este Biruitorul morţii, al acelei morţi care lucrează în fiecare dintre noi, însă pe care Iisus Domnul, Biruitorul morţii, a înfrânt-o pentru totdeauna. Mărturisim unii altora că „Hristos a înviat!”, nu numai pentru că credem aceasta, ci mai ales pentru că trăim experienţa unei reînnoiri şi a unui început nou al vieţii noastre în Hristos – Paştele nostru. Ne spunem unii altora „Hristos a înviat!”, deoarece simţim că, dacă există în noi iubire, aceasta există pentru că El ne-a dăruit-o și ne-a învăţat să o trăim unii faţă de alţii. Din descoperirea lui Dumnezeu am învăţat cum noi, oamenii, începând cu Avraam, Părintele credinţei, trebuie să credem în Dumnezeu şi să avem încredere unii în alţii. Întreaga Sfântă Scriptură este o pedagogie a credinţei şi încrederii. Din Cuvântul lui Dumnezeu am cunoscut că „iubirea lui Dumnezeu este mai tare decât moartea” (Cântarea Cântărilor 8, 6), şi că, la plinirea vremii, pentru a ne face cunoscut acest adevăr, a voit să Se facă unul dintre noi, iar Dumnezeu s-a umanizat în Iisus din Nazaret, a crescut, a trăit, a murit şi a biruit moartea ca Dumnezeu, „cu moartea pe moarte călcând”, deschizându-ne nouă, oamenilor, calea către viaţa dumnezeiască şi veşnică, prin Învierea Sa.

„Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credinţa noastră… şi suntem mai de plâns decât toţi oamenii” (cf. 1 Corinteni 15, 14 şi 19). Aceste cuvinte ale Sfântului Pavel exprimă foarte bine în ce constă fundamentul unic al credinţei creştine: Învierea lui Iisus Hristos din morţi, pe care o sărbătorim astăzi, de Paşte, ca „sărbătoare a sărbătorilor”, nădejdea vie a tuturor oamenilor, într-o viaţă fără sfârşit în Iisus Hristos, „Întâiul născut din morţi” (Coloseni 1, 18).

În ceasul morţii lui Iisus, lângă crucea pe care a fost răstignit se aflau Maria Magdalena, Ioana, Maria lui Iacov, Ioan – ucenicul iubit, dar  şi alte femei al căror nume nu este menţionat în Sfintele Evanghelii, despre care se spune că „veniseră la Ierusalim, împreună cu Iisus din Galileea” (Luca 23, 55) și Îl urmaseră în timpul lucrării Sale mântuitoare în lume, devenind astfel uceniţele Sale. Aceste femei care, în timpul pătimirilor lui Iisus, priveau de departe răstignirea Sa (Luca 23, 49), au fost martore la moartea Sa, la coborârea trupului de pe cruce şi la punerea Lui în mormânt de către Iosif din Arimateea şi prietenii săi.

După punerea trupului lui Iisus în mormânt, aceste femei s-au întors la casele lor în seara acelei zile de Vineri pentru a pregăti uleiurile parfumate, astfel încât să poată să ungă trupul lui Iisus, conform tradiției iudaice. În ziua următoare, Sâmbătă s-au odihnit pentru a respecta, potrivit Legii, Sabatul sau ziua de odihnă (Luca 23, 56). În prima zi a săptămânii, dis de dimineaţă, imediat ce le-a fost posibil, s-au întors la mormânt pentru a unge trupul Celui în Care au crezut, pe Care L-au urmat, L-au iubit şi mărturisit ca fiind Fiul lui Dumnezeu întrupat. Au văzut însă că piatra care închidea mormântul fusese dată la o parte şi, intrând, nu au mai găsit trupul lui Iisus. Aceasta este istoria, aceasta este relatarea martorilor, care a fost consemnată şi transmisă în scris până la noi. Mormântul în care a fost pus Iisus, în zorii acelei prime zile a săptămânii iudaice, era gol, iar trupul lui Iisus nu se mai afla acolo.

         Dreptmăritori creştini, 

Descoperirea mormântului gol nu a fost suficientă pentru a reaprinde în sufletele femeilor credinţa şi speranţa în Învierea lui Hristos. Femeile, văzând că piatra de la intrarea mormântului a fost răsturnată, au rămas „nedumerite” (Luca 24, 4). În faţa mormântului gol nu se naşte credinţa în Înviere, ci uimirea și teama. A fost nevoie de o descoperire de Sus, pentru ca însemnătatea acestui moment să fie înţeleasă, şi astfel să se nască credinţa în învierea Sa din morţi. Sfântul Luca ne spune că a fost un Cuvânt venit de Sus, o revelaţie a lui Dumnezeu: „Iată doi bărbaţi au stat înaintea lor, în veşminte strălucitoare”.

Două fiinţe cereşti le oferă explicaţia a ceea ce s-a întâmplat: „De ce căutaţi pe Cel viu între cei morţi? Nu este aici, ci S-a sculat” (Luca 24, 5-6). Acesta este punctul culminant al momentului vizitei femeilor la mormânt, nucleul propovăduirii veştii Învierii, care a marcat în mod decisiv istoria omenirii. Sunt cuvinte care ridică vălul nedumeririi, al necunoaşterii și al neînţelegerii; sunt revelarea a ceea ce părea o situaţie care putea să rămână învăluită în mister.

Femeile au fost cuprinse de teamă. Aceasta este reacţia normală a omului în faţa revelaţiei lui Dumnezeu (cf. Facere 17, 3). Atunci, ele „şi-au plecat feţele până la pământ”, în semn de respect. Întrebarea celor doi mesageri cereşti asumă o nuanţă de mustrare, însă, în acelaşi timp, anticipează proclamarea mesajului Învierii: Iisus, Cel viu, nu trebuie căutat printre cei morţi. Învierea nu este un act, ci o stare, o condiţie permanentă. Credinţa în Învierea Mântuitorului Hristos, mărturisită de mormântul gol, este iluminată de o revelaţie dumnezeiască prin care i se conferă marea însemnătate, după cum o fac mesagerii cerești. Descoperirea mormântului gol reprezintă şi pentru Sfântul Luca un fapt important. Însă credinţa în Înviere nu depinde numai de această constatare, ci și de cuvintele revelatoare aduse de mesagerii cereşti, confirmate mai apoi de arătările Domnului înviat.

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Dacă descoperirea mormântului gol le umple de frică pe femeile mironosițe, vestea adusă de îngeri le descoperă lor taina cea mare. Şi apoi, urmează o invitaţie: „Aduceţi-vă aminte cum v-a vorbit, fiind încă în Galileea” (Luca 24, 6). Cei doi bărbaţi le amintesc prevestirile făcute de Iisus pe când se afla încă în Galileea, în timpul activităţii şi slujirii Sale publice. Cuvântul profetic al lui Iisus reprezintă într-o formă retrospectivă o importanţă capitală, mai ales că pe el se întemeiază, în fond, credinţa în Înviere.

Această cerere, adresată de înger femeilor, nu este o invitaţie la un exerciţiu intelectual şi, cu atât mai puţin, la un exerciţiu psihic: este o invitaţie la un exerciţiu de credinţă şi iubire.

Rolul îngerilor nu este acela de a le oferi femeilor o revelaţie nouă şi neaşteptată, ci de a le face să-şi amintească de ceea ce ele deja primiseră. Ele trebuia să-şi amintească pentru a înţelege. Ca să creadă în Înviere, nu era de ajuns constatarea că mormântul era gol, nici vederea personală a îngerilor: trebuia să-şi amintească de jertfa de pe cruce, pe care să o înţeleagă. Aşa s-a constituit memoria evanghelică: amintirea jertfei pe cruce a Mântuitorului, ca manifestare a iubirii dumnezeieşti.

Credinţa în Învierea lui Hristos femeile şi-au întărit-o prin aducerea-aminte a cuvintelor Mântuitorului, după ce îngerul a făcut apel la memoria istorică a propovăduirii lui Iisus, Care prezisese fiecare eveniment. Fără amintirea vieţii istorice a Mântuitorului Hristos nu pot fi înţelese „semnele” Învierii Sale. Aceasta este o temă asupra căreia Sfântul Luca revine de trei ori: în descrierea vizitei femeilor la mormânt, în dialogul cu cei doi ucenici aflaţi pe cale spre Emaus și în timpul arătării înaintea tuturor ucenicilor.

„Şi întorcându-se de la mormânt, au vestit toate acestea celor unsprezece şi tuturor celorlalţi”. Femeile devin astfel primele martore ale Învierii. Potrivit Sfântului Luca, femeile mironosițe transmit apostolilor vestea cea bună a Învierii Domnului. Rolul femeii în Biserică este astfel confirmat şi întărit şi de Sfântul Evanghelist.

Sfântul Luca aminteşte pe unele femei: Maria Magdalena, Ioana (cf. 8, 3), pe Maria lui Iacov (cf. Mc 16, 1), şi pe celelalte, care dădeau mărturie despre Învierea lui Hristos înaintea apostolilor. „Şi cuvintele acestea au părut înaintea lor ca o aiurare şi nu le-au crezut” (Luca 24,11). Apostolii n-au crezut cuvintele femeilor ca întemeiate pe fapte, ci le-au considerat nereale, urmări ale unor vedenii. Biserica apostolică nu putea să-şi întemeieze credinţa în Înviere pe mărturia femeilor, deoarece ele se bucurau de puţină consideraţie în mediul iudaic. Prin urmare, apostolii nu le-au dat crezare femeilor (Luca 24, 41).

„Şi Petru, sculându-se, a alergat la mormânt şi, plecându-se, a văzut giulgiurile singure zăcând. Şi a plecat, mirându-se în sine de ceea ce se întâmplase” (Luca 24, 12). Verificarea mormântului gol de către Petru este atestată şi de Evanghelistul Ioan (20, 2-10). Este din nou evidenţiat faptul că mormântul gol reprezintă o confirmare a mesajului dumnezeiesc al Învierii lui Hristos. Reacţia Sfântului Petru este descrisă în numai două rânduri: aleargă la mormânt, priveşte cu atenţie, vede numai giulgiurile părăsite, se întoarce mirat şi nedumerit. Mirarea lui Petru este în acelaşi timp o minunare şi o întrebare, un sentiment care s-a născut în mod neaşteptat şi inexplicabil din care se naște o taină la care nu află o explicaţie. Uimirea și neînțelegerea sunt deja un pas înainte pe calea credinţei, însă nu sunt sinonime cu verbul „a crede”. Mormântul gol şi giulgiurile părăsite dau dreptate femeilor şi ridică întrebări, totuşi nu oferă niciun răspuns.

Pentru a se naşte în sufletul omului credinţa în Înviere este nevoie de o motivaţie mult mai profundă: nu este de ajuns mormântul gol, nu sunt de ajuns nici cuvintele auzite; este nevoie de experienţa personală a întâlnirii cu Mântuitorul Hristos înviat, Care S-a arătat pe Sine viu celor care L-au cunoscut şi iubit, apostolilor, dându-le acestora puterea de a deveni martorii şi mărturisitorii Învierii Sale. Totul devine posibil dacă Dumnezeu ridică vălul de pe inima şi mintea noastră. Pentru a fi vrednici de a astfel de descoperire, este nevoie de cunoaşterea şi iubirea Mântuitorului Iisus Hristos. El este „Învierea şi Viaţa, iar Cel ce crede în El, chiar dacă va muri, va trăi” (Ioan 11, 25).

Martorii oculari ai faptelor lui Hristos până la moartea pe Cruce, ucenicii Mântuitorului au fost şi martorii activităţii Sale de după Înviere. Iată de ce ei au fost primii care L-au văzut pe Hristos Cel Înviat, căci Acesta, imediat după Înviere, s-a arătat lor prin numeroase semne, timp de patruzeci de zile, vorbindu-le despre Împărăţia lui Dumnezeu (Faptele Apostolilor 1, 3). Unele dintre aceste arătări sunt descrise chiar de martorii oculari, cum ar fi arătarea lui Hristos Mariei Magdalena, femeilor mironosiţe, lui Simon Petru, celor doi ucenici în drum spre Emaus, tuturor Apostolilor, în afară de Toma, tuturor Apostolilor, împreună cu Toma, unor Apostoli pe Marea Tiberiadei, Apostolilor în Galileea, unor fraţi care deveniseră creştini, Apostolului Iacov, tuturor Apostolilor în ziua Înălţării. „Cercetând mai atent, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, vom observa că Mântuitorul S-a arătat Apostolilor după Înviere de unsprezece ori, până să se înalţe la Tatăl. Pentru că avea unsprezece Apostoli – după căderea lui Iuda, care şi-a pierdut locul şi demnitatea apostolească, din cauza trădării sale – Hristos S-a arătat Apostolilor în unsprezece rânduri” (Despre Înălţarea Domnului Iisus Hristos, 10).

Adevărul şi realitatea Învierii lui Hristos sunt atestate în modul critic de martorii oculari, ucenicii lui Hristos. N-au crezut cu uşurinţă în Înviere, din contră. Putem afirma cu îndrăzneală că Apostolii s-au îndoit de Învierea lui Hristos, reprezentându-i astfel pe toţi oamenii din toate timpurile, umanitatea în general. N-au crezut nici atunci când au fost anunţaţi de Maria Magdalena, prima care L-a văzut pe Domnul Înviat, ci au avut o atitudine ezitantă: „Şi ei, auzind că este viu şi că a fost văzut de ea, n-au crezut” (Marcu 16, 11).

Apostolii n-au crezut nici atunci când Domnul Înviat S-a arătat celor doi ucenici în drum spre Emaus, fiind apoi anunţaţi de aceştia. Atunci Domnul, pentru a-Şi convinge ucenicii necredincioşi, le dă dovada cea mai evidentă, reală şi sigură a Învierii Sale: le arată mâinile şi picioarele Sale şi mănâncă alături de ei.

Exemplul Apostolului Toma reprezintă culmea spiritului critic, necruţător al Apostolilor în ceea ce priveşte credinţa lor în realitatea şi veridicitatea Învierii lui Hristos. Iar Domnul a vrut să îndeplinească dorinţa necredinţei îndărătnice a lui Toma, invitându-l să se convingă de realitatea atât de evidentă şi de netăgăduit a Învierii Sale. Răspunsul lui Toma în urma verificării semnelor pătimirii din trupul Său preaslăvit este de fapt cea mai cuprinzătoare mărturisire de credinţă: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” (Ioan 20, 26 – 28).

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Datorită importanţei sale, Învierea Domnului este piedestalul de diamant pe care este ridicat Creştinismul. Evanghelia lui Hristos este, de fapt, Evanghelia Învierii.

Această Evanghelie suntem chemați și noi, cei de azi, s-o mărturisim și s-o trăim în viața noastră, mai cu seamă că acest an este, în Episcopia noastră, un an al mărturisirii, al reînnoirii și al unui nou început al vieții noastre în Hristos.

Suntem chemați să-L mărturisim public pe Hristos – Lumina vieții – în această lume a întunericului, să-L mărturisim prin cuvânt și trăire. Să-i învățăm pe frații noștri cum trebuie să creadă în Dumnezeu și să avem încredere unii în alții. Încrederea este izvorâtă din iubirea pe care Dumnezeu ne-a dăruit-o și ne-a învățat s-o trăim și s-o dăruim și altora. Suspiciunea și neîncrederea nu trebuie să mai existe între noi, fiind semne ale păcatului și morții spirituale. Întreaga Sfântă Scriptură ne învață, așadar, despre credință și încredere, izvorâte din iubire.

În această zi de lumină şi har vă binecuvintez pe toţi şi vă urez ca prăznuirea Sfintelor Paşti să o aveţi cu pace, sănătate şi alese bucurii, rugând pe Mântuitorul Iisus Hristos, Cel înviat din morţi să vă dăruiască cele ce vă sunt de folos sufletelor şi trupurilor voastre.

Adevărat a Înviat Domnul!

Al vostru arhipăstor, stăruitor în rugăciune către Dumnezeu

pentru pace şi bunăvoire,

† VINCENŢIU

Episcopul Sloboziei şi Călăraşilor