† Vincenţiu

Prin harul lui Dumnezeu

Episcopul Sloboziei şi Călăraşilor

Iubitului meu cler şi popor,

Har şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru,

Iar din parte-mi, arhiereşti binecuvântări!

Dreptmăritori creştini,

Hristos a înviat!

Învierea Mântuitorului Iisus Hristos, sărbătorită în Duminica Paştelui, este centrul credinţei creştine. Cine nu crede în Înviere nu se poate numi creştin. Creştinismul s-a născut odată cu Învierea Mântuitorului Hristos. „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credinţa noastră”, adică nu are niciun conţinut, nicio valoare, le scria Sfântul Pavel corintenilor (1 Cor 15, 14). Fără evenimentul nemaiauzit al Învierii Domnului nu ar fi existat nici creştinismul, nici Biserica, nici misiunea şi jertfa celor ce au murit pentru credinţă.

În momentul morţii pe cruce a Mântuitorului se aflau prezente câteva femei, între care Maria din Magdala, sau Magdalena, şi ucenicul iubit (cf. Ioan 19, 25 – 27), o mână de oameni care nu reuşeau să creadă că a fost posibil un sfârşit atât de tragic al Învăţătorului şi Proorocului din Nazaret, iubit atât de mult de către ei. La apusul zilei de Vineri, 7 nissan (aprilie) a anului 30, când începea sabatul, o tăcere înspăimântătoare şi neliniştitoare s-a aşternut peste Ierusalim: moartea părea să-şi fi spus ultimul cuvânt asupra vieţii lui Iisus din Nazaret, Dumnezeu-Omul care ne-a descoperit adevăratul chip al Veşnicului şi Atotputernicul Dumnezeu. Însă, în zorii zilei de 9 (nissan) aprilie, imediat după încheierea sabatului, în prima zi a săptămânii, care a devenit Ziua Învierii Domnului, mai era cineva care nu putea să se resemneze cu acest deznodământ al vieţii lui Iisus: „iar în ziua întâia a săptămânii, Maria Magdalena a venit la mormânt dis-de-dimineaţă, fiind încă întuneric” (Ioan 20, 1).

Cine este Maria Magdalena? O femeie cu un trecut plin de păcate, eliberată de „şapte demoni” (Luca 8, 2) datorită întâlnirii cu Mântuitorul Hristos, ceea ce a însemnat pentru ea restabilirea comuniunii cu Dumnezeu şi începutul unei vieţi noi; fără întârziere, ea a început să-L urmeze pe Mântuitorul ca ucenică. Evangheliile nu ne spun nimic altceva despre această ucenică neobişnuită. Va fi tradiţia cea care a identificat-o pe Maria Magdalena cu femeia desfrânată, care i-a spălat picioarele lui Iisus cu propriile lacrimi şi le-a uscat cu părul capului ei (cf. Luca 7, 37 – 38), cea „căreia i-au fost iertate păcatele ei multe, pentru că mult a iubit” (Luca 7, 47).

Ea este cea care s-a întors la mormânt, în timp ce era încă întuneric afară, cu sufletul zdruncinat de durere. Se ducea să vadă mormântul? Să ungă cu miruri trupul lui Iisus? Sfântul Evanghelist Ioan nu ne spune nimic despre intenţiile sale, lăsând, în acelaşi timp, să se întrezărească motivaţia profundă a gestului Mariei Magdalena: ea merge la mormânt, deoarece nu reuşeşte să se resemneze cu ideea dispariţiei Celui care i-a făcut atât de mult bine şi pe Care atât de mult L-a iubit. Dar iată că o imagine tulburătoare o aşteaptă: Maria Magdalena „vede piatra ridicată de pe mormânt”! Reacţia sa imediată: „a alergat şi a venit la Simon-Petru şi la celălalt ucenic pe care-l iubea Iisus şi le-a zis: Au luat pe Domnul din mormânt şi noi nu ştim unde L-au pus” (Ioan 20, 2)! Cuvinte care puteau părea urmări ale unei halucinaţii (cf. Luca 24, 11), cuvinte greu de crezut, însă pline de emoţia şi afecţiunea care au determinat o altă alergare, cea a lui Petru şi a ucenicului iubit la mormânt.

Şi în acest caz este vorba tot despre iubirea pe care ucenicii o nutreau faţă de Domnul lor. După alergarea la mormânt şi după ce au văzut mormântul gol, cei doi ucenici s-au întors la casele lor fără să scoată un cuvânt (cf. Ioan 20, 10). Petru, probabil, chiar dacă văzuse giulgiurile şi mahrama, nu a înţeles evenimentul extraordinar care avusese loc; pentru ucenicul iubit însă lucrurile stau diferit: „Atunci a intrat şi celălalt ucenic care sosise întâi la mormânt şi a văzut şi a început să creadă” (Ioan 20, 8).

Iubiţii mei fii duhovniceşti,

Ne aflăm negreşit în faţa împlinirii unei făgăduinţe a Mântuitorului Hristos: „cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui” (Ioan 14, 21). Dacă într-adevăr „credinţa se naşte din ascultarea cuvântului lui Hristos”, potrivit Sfântului Apostol Pavel (Romani 10, 17), înţelegem, în acest caz, că şi din iubire se naşte credinţa. Numai iubirea faţă de Mântuitorul i-a permis ucenicului iubit să înţeleagă sensul profund al Scripturilor şi să-şi dea seama, văzând mormântul gol, că Hristos a înviat.

Maria Magdalena însă „stătea afară lângă mormânt, plângând” (Ioan 20, 11), şi, în timp ce plângea, căuta trupul lui Iisus. O iubire şi o afecţiune pline de căutare şi perseverenţă, o căutare poate greşită, dar, cu toate acestea, Domnul înviat i Se arată, chemându-o pe nume: „Maria!”. Iisus, ca Dumnezeu, cunoscând inima ei curată şi, ca să o întărească în credinţă, o cheamă pe nume. Cuvântul Domnului Iisus Hristos, care-i schimbase viaţa, este de fapt acum glasul Celui Care a înviat din morţi pentru totdeauna; Maria a căzut la picioarele Lui şi a exclamat: „Rabbuni, Învăţătorul meu!” (Ioan 20, 16), apoi aleargă, în sfârşit, să vestească ucenicilor Învierea.

Lacrimile de tristeţe se transformă brusc în lacrimi de mare bucurie. Îşi dă seama că Omul din faţa ei, pe Care ea îl confundase cu grădinarul, nu este altul decât Domnul Înviat şi dă să-I îmbrăţişeze picioarele. Este celebra scenă imortalizată de iconografie şi cunoscută ca Noli me tangere („Nu mă atinge”). De fapt, Domnul Înviat îi spune: „Nu mă reţine!” pentru că încă nu M-am urcat la Tatăl, nu Mă opri din drum. Iisus Înviat arde de dorul Tatălui, arde de nerăbdare să-Şi revadă Tatăl faţă către faţă, iar gestul Mariei L-ar fi întârziat. În drumul Său către Tatăl, Domnul Înviat Îşi îngăduie o scurtă oprire pentru a o încredinţa pe Maria Magdalena de Învierea Sa, pentru a o mângâia în durerea ei şi a-i răsplăti credincioşia.

Dreptmăritori creştini,

Maria Magdalena este, într-adevăr, cea care duce apostolilor vestea urcării Domnului Înviat la Tatăl. De aceea, Sfinţii Părinţi ai Bisericii au numit-o „apostol al apostolilor”.

Trebuie să remarcăm că Maria Magdalena a avut un rol deosebit în viaţa Mântuitorului şi, mai ales, în timpul răstignirii şi după Învierea Sa. Ea a fost prima persoană cu care Domnul, abia înviat din morţi, a vorbit înainte de a se urca la Tatăl. Este primul martor ocular al arătării Domnului Înviat. Diferenţa dintre ea şi ceilalţi apostoli este că numai ei Domnul i Se arată în acest interval – unic, cuprins între Învierea Sa din morţi şi reîntoarcerea la Tatăl ceresc. Apostolilor li se arată după ce urcă la Tatăl.

Sfintele Evanghelii spun că Hristos Înviat S-a arătat mai întâi Mariei Magdalena şi acest fapt este pus în legătură cu arătările înaintea apostolilor şi femeilor mironosiţe, iar nu în legătură cu Născătoarea de Dumnezeu, Maica Lui. Toate arătările Domnului de după Învierea Sa au avut un caracter demonstrativ: să-i încredinţeze pe cei ce se îndoiseră de adevărul Învierii. Maica Domnului era singura care nu se îndoise; ca urmare, ea nu avea nevoie de dovadă. Este motivul pentru care, spre deosebire de celelalte uceniţe preacredincioase, ea nu s-a dus la mormânt să-şi plângă Fiul mort: cum să-L plângi pe Acela despre care ştii că a înviat?

Potrivit Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, nu există o ierarhizare a celor care L-au văzut pe Mântuitorul Înviat. Lumina Învierii se descoperă tuturor celor ce au ochii curaţi. De altminteri, acesta este înţelesul corect şi adevărat care trebuie dat la întrebarea cine L-a văzut primul pe Domnul Înviat? Sfânta Maria Magdalena, după sentimentele de durere, de întristare, de chin, de nedumerire şi frică în faţa mormântului gol, dar şi de extaz în faţa vederii îngerilor, în încercarea de aflare a trupului dispărut al Domnului, a fost învrednicită să vadă pe Domnul Înviat şi s-a încredinţat încă şi mai mult de slăvita Lui Înviere. Relatările despre stările sufleteşti ale ucenicilor sunt descrise într-un anume fel de Sfinţii Evanghelişti, ilustrând astfel şi urcuşul duhovnicesc al fiecăruia dintre noi pentru a reuşi să contemplăm Învierea. De aceea, după deschiderea ochilor ei şi comunicarea cu Cel Înviat, Sfânta Maria Magdalena a alergat în grabă să vestească mesajul unic şi plin de bucurie, care le-a părut nebunie ucenicilor încă orbi. Mântuitorul Înviat a făcut-o pe Maria Magdalena cel dintâi apostol al bucuriei şi mântuirii noastre.

Iubiţii mei fii duhovniceşti,

Aceasta a fost prima sărbătorire a Paştelui creştin, însă vestea plină de bucurie a Mariei Magdalena şi vederea purificată de credinţă a ucenicului iubit au dăinuit peste secole; până astăzi răsună de fapt cuvântul veştii celei bune pentru lumea întreagă: „Dumnezeu L-a înviat pe Iisus” (cf. Fapte 2, 24), viaţa este mai puternică decât moartea, iubirea este mai tare decât moartea; „Unde este, o, moarte, biruinţa ta?” (cf. 1 Cor 15, 55): acestea trebuie să fie adevărurile pe care să le avem în inimile şi sufletele noastre în ziua de Paşti, convinşi fiind de faptul că moartea nu are ultimul cuvânt, ci este numai ieşirea din lumea aceasta la Tatăl ceresc, Care ne cheamă pe toţi să devenim părtaşi vieţii veşnice. Într-adevăr, după cum bine spune Sfântul Isaac Sirul despre zorii acelei dimineţi memorabile a Învierii lui Hristos, „singurul păcat adevărat este să rămânem nesimţitori la Înviere”.

Prin Înviere, Mântuitorul Iisus Hristos a dovedit că El este Fiul lui Dumnezeu şi că tot ce a propovăduit şi a făcut pe pământ era de la Dumnezeu şi a purtat pecetea adevărului. Ne-a convins că moartea Sa a avut ca unic scop eliberarea noastră din robia păcatului şi a morţii şi că toată lucrarea Lui pe pământ a fost desăvârşită de Înviere. Creştinii sunt chemaţi să fie mărturisitori ai Învierii în această lume secularizată, Mântuitorul spunându-ne „Pe cel ce Mă va mărturisi pe Mine în faţa oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu în faţa Tatălui Meu, Care este în Ceruri.” (cf. I Tes. 4,14)

Mărturisind pe Hristos Cel Înviat, mărturisim cuvântul Evangheliei Vieţii, mărturisim, trăim şi împlinim în viaţa noastră învăţătura de credinţă predată de Cel ce cu moartea pe moarte a călcat.

Mărturisind pe Hristos Cel Înviat, mărturisim că familia creştină este formată numai din bărbat şi femeie, binecuvântaţi de Dumnezeu cu prunci, familie numită de Sfinţii Părinţi „Biserica cea mică”.

Mărturisind pe Hristos Cel Înviat, mărturisim caracterul sacru al vieţii şi ne opunem uciderii pruncilor nenăscuţi, crimă pe care Irozii vremurilor noastre o susţin.

Să-L rugăm pe Mântuitorul Iisus Hristos Cel Înviat să ne conducă de la vederea fizică la vederea spirituală, la contemplarea şi trăirea bogăţiei de har pe care o primim clipă de clipă în cursul vieţii noastre.

Să ne deschidem ochii luminaţi de Sfântul Duh şi să vedem frumuseţea şi adevărul credinţei „părinţilor noştri”, credinţă pe care să o trăim şi să o împărtăşim copiilor noştri şi tuturor celor ce sunt în întuneric.

În această zi de lumină şi har vă binecuvintez pe toţi şi vă urez ca această prăznuire a Sfintelor Paşti să o aveţi cu pace, sănătate şi alese bucurii, rugând pe Mântuitorul Iisus Hristos, cel Înviat din morţi să vă dăruiască cele ce vă sunt de folos sufletelor şi trupurilor voastre.

Adevărat a înviat Domnul!

Al vostru arhipăstor, stăruitor în rugăciune către Mântuitorul Iisus Hristos Cel Înviat pentru pace şi bunăvoire, 

† VINCENŢIU

Episcopul Sloboziei şi Călăraşilor